Buburuza

 

A fost o data ca niciodata, intr-o lume diferita de a noastra, o mica si colorata buburuza. Cu aripi mici, plapande, imbracata intr-o camasa rosie cu buline negre, micuta gargarita colinda peste mari si tari pentru a gasi un taram, de care auzise de la o batrana frunza de stejar, acolo unde, spunea frunza de stejar, orice suflet danseaza in noapte cu razele de soare, sorbind insetat dintr-un pocal magic al fericirii.
In lumea aceea, ii destainuise frunza, nu trebuie sa porti masti, nu trebuie sa te ascunzi, este suficent sa-ti gasesti un loc al tau, sa sorbi din roua diminetii, iar dragostea si culoarea te vor inconjura imediat.

Trecuse mai bine de 20 de ani de cand micuta buburuza strabatuse zeci de locuri cautand taramul fagaduintei.
Obosise.
De aripile ei atarnau acum atatea panze de paianjan, atatia stropi de otrava picurati de cei din jur, incat  zambetul ii disparuse de pe fata si rar, atat de rar mai desfacea aripile sa zboare.
– Pentru ce sa mai incerc sa caut ceva ce nu exista? Poate ca fericirea este doar o poveste veche, o legenda pe care nu a vazut-o nimeni, iar frunza aceea de stejar nu a avut alta treaba decat sa mi-o povesteasca mie. Daca ar fi existat nu as fi gasit-o pana acum?
O lacrima ii picura peste camasa rosie plina de buline prafuite.
Poate ca era mai bine sa renunte. Sa se multumeasca cu ceea ce are.

-Hei, tu ! O voce de niciunde o trezi din visare.
Privi in dreapta si-n stanga dar nu vazu nimic.
-Hei, buburuzo, aici sus.
Undeva, pe o petala de floarea soarelui, un greier ciudatel, ii tot facea semn cu mana. Privi spre el si dupa foarte mult timp, buburuza isi facu curaj si zbura spre cer, pe tararamul magic al acelei palarii de floarea soarelui.
Ceva o atragea la greier, dar nici ea nu-si putea da seama ce. Poate felul in care-i vorbea, felul in care se pierdea in ochii ei sau poate doar atentia cu care o coplesea tot timpul.
Si buburuza se indragosti.
De acolo, de sus, alaturi de el lumea parea diferita. Nu perfecta, dar era ceva ce nu mai intalnise pana atunci. Panzele de paianjan disparuse de pe aripile ei, iar buline negre aveau o alta stralucire

Intr-o dimineata, cand soarele inca astepta ascuns dupa linia orizontului, cei doi dansau imbratisati, zburand pe un puf de papadie. O lumina stranie ii inconjura pe amandoi si pentru prima data buburuza privi in jos realizand ca era pe un taram unde nu mai calcase niciodata. Totul in jurul ei era altfel. Viata, aripile, gandurile ei.
Lumina aceea.
Visa. Oare cat timp trecuse decand nu mai visase?
Apoi, ceva neobisnuit se intampla. O teama pe care nu o intelegea, un sentiment puternic de panica puse stapanire pe ea. Era cu un pas langa taramul pe care-l cautase toata viata dar nu avea curajul sa mearga mai departe.
Se desprinse din bratele greierului si facu un pas inapoi.

Il privi din nou. Ii era teama.
De el, de tot ceea ce reprezenta el. De tot ceea ce insemna acel nou taram.
Continua sa faca pasi inapoi. Isi impletici picioarele intr-o noua panza de paianjan prabusindu-se exact in locul unde-l intalnise pe greier.
Se intosese in lumea ei.
Auzea vocea lui care o striga, dar il ignora. Renuntase.
Uneori cautam intreaga viata ceva, iar atunci cand reusim sa dansam cu razele de soare, ceva in sufletul nostru transforma fericirea in teama si ne oprim.
Renuntam sa mergem pana la capat, pentru ca a nu face nimic este intotdeauna mai simplu decat a lupta.
Cand esti jos nu te poti prabusi nicaieri.

A fost o data ca niciodata o buburuza superba cautandu-si raza ei de fericire. Daca o ve-ti intalni, voi frunzelor de stejar, explicatii iar ca taramul acela magic exista, iti trebuie doar un strop de curaj pentru a pasi pe el.
Lucrurile frumoase sunt intotdeauna complicate. Poate de aceea sunt si atat de frumoase.

 

Foto: Adina Voicu – px

Publicitate