Arhive pe etichete: flori

Dor de tine

sakura-1096966_960_720

Era atâta liniște în locul acesta uitat de lume. Prăbușit pe o bancă, privind un răsărit ce desena mugurii florilor de cireș într-o nuanță nepământeană, timpul părea că s-a oprit, lăsând loc unei clipe de eternitate.
Cât a trecut ? Cine mai stie.
Sakura, Japonia locul unde am visat dintotdeauna să ajung, vibrația aceasta pe care o simțeam în fiecare dimineață, și totusi…
Totul era atât de incomplet.

Trebuia să plec.
Nici măcar nu am putut să aleg.
Avea nevoie de spațiu, de timp, de gândurile ei. Avea nevoie de lumea lor și de mine departe. Nici măcar nu era alegerea ei.
Unele lucruri trebuie făcute pur și simplu.
Aici, pășind printre petalele florilor de cireș, admirând în fiecare dimineață răsăritul de pe aceeași bancă, am o bucățică din “lumea noastră” la care am visat împreună.
Probabil că nici unul dintre noi nu ne aflăm acolo unde ne doream să fim, dar cu siguranță suntem acolo unde ar trebui să fim.

Privesc ecranul telefonului, recitind ultimele mesaje. Mesajele de sărbători. Stiu că-mi face rau, dar este singura legătura cu lumea lor.
Uneori, răpus de un dor nebun, încep să scriu.
Mă opresc și sterg. Sunt prea departe pentru ca mesajele mele să mai ajungă la destinație.
Probabil că-ți lipsesc și eu, dar între noi este un ocean de flori de cireș și două lumi complet diferite.

În fiecare zi mă întreb cum mai este la tine în suflet. Dacă rănile ce le-am lăsat sângerânde s-au cicatrizat.
Uneori îmi este atât de dor.
Îmi e dor de discuțiile noastre despre orice. Încrederea ce-o aveai atunci când părerea mea conta. De clipele când lăsai garda jos depănând amintiri și trăiri sufletești de care nimeni nu avea habar.
Copilărește, înca mai privesc nerăbdător telefonul atunci când primesc un mesaj, sperând să scrie: Maitreyi

O pală de vânt mângâie un smoc de petale din florile de cireș ce mă înconjoară, trezindu-mă din reverie. Miros atât de perfect.
Ți-ar fi plăcut aici.
Pe cea care am lăsat-o departe, lumea asta ar fi găsit-o acolo unde și-ar fi dorit să fie.
Pășind în necunoscut, într-un nou început.
Sper ca ești bine. Oamenii la care țin atât de mult din jurul tău, sunt bine.
Acum e tot ce contează.
Poate că într-o zi ne vom revedea.
Poate.

11 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Ganduri

Ghimpi de gheață

 

edit

Eram atât de gelos pe raza de lună ce-ți săruta fruntea jucându-se printre firele de păr rebele ce-ți acopereau ochii. Habar nu avea cât de privilegiată este.
Atâtea nopți lângă tine.
Bucle de păr castaniu se revărsau pe perna de un albastru ireal.
În lumina aceea difuză, lăsate libere, de un șaten aproape perfect, cautau cu arogantă să rupă în mine orice urmă de rezistentă.
Întotdeauna am adorat părul tău, lung, în culoarea lui naturală.
Este dulcele meu supliciu.

Am vrut să-i scriu azi. Să o întreb de tine. Să stiu dacă esti bine.
Cred ca am tastat mesajul de cel puțin trei ori, apoi l-am șters, ezitând să mai deranjez în locuri unde nu sunt dorit. E mai bine asa.
Ea oricum nu ar întelege.
Uneori în crengile de gheața, în desișul de ghimpi din jurul nostru e mai bine să nu intri.
Acum orice gest ar putea aduce răni sângerânde.
Intuneric. Nu vreau asta.

Ploapele iți tresăreau agitate, semn că încă sunt lucruri ce nu-ți dau pace.
Sunt nopți când te privesc încercând să te întâlnesc.
Prin plasa de gheața caut sa-ți ating ușor mâinile să simți că încă sunt aici. Că nu am plecat niciodată.
Și Luna asta care-ți desenează atât de perfect chipul.
Albastru.

Ai grijă te tine, suflet.

9 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate

Floare de câmp

anemone-3455864_960_720

Într-o lume în care puteai fi orice, tu ai ales să fi petale roșii.
Să crezi în răsăritul ce-ți va usca picăturile de rouă din suflet. Să te apleci până la pământ la fiecare furtună ce încerca sa te scoată din rădăcini, ridicându-te de fiecare dată înapoi, privind semeț spre soare.
Câți stiu să te privească?
Câți înțeleg că frumusețea ta vine din libertatea de a trăi liberă, pe un câmp nesfârșit și nu într-o glastră, în casa cuiva.
Toți te vor, puțini îți înțeleg parfumul.

Nici nu știu ce-am iubit mai mult la tine.
Simplitatea? Curajul?
În întunericul ce-ți devenise casă, tu refuzai să te ofilești, să-ți pierzi parfumul si culoarea, visând la clipa când soarele iți va mângâia din nou chipul, cand fluturii colorati ai fericirii vor saruta din nou petalele tale.
Îmi vorbeai de speranță, de credință și de câmpul acela perfect de maci.
Zâmbeai chiar și atunci când arșița pârjolea totul în jurul tău.
I believe I can fly e încă scris pe un perete.

Se spune că o floare nu poartă niciodată ranchiună celui ce a rupt-o, nu se revoltă, din contră, în tăcere îşi aşteaptă sentinţa, ofilirea, şi, după ce a fost folosită, după ce frumuseţea dispare, aruncarea la gunoi.
Stiu că ai obosit privind la mâinile ce se bat pentru a te avea. La zâmbetele prefăcute ce-ti laudă frumusețea fără să-ți privească vreodată rădăcinile.
Ai încetat până și să lași ca spinii să te apere.
O floare de câmp, sublimă prin imperfecțiunea ei, sufocată tocmai de cei care spun că o iubesc.

Cioran spunea că parfumul este istoria unei flori.
Într-o lume in care puteai fi orice, tu ai ales să fi petale roșii.
Să dansezi goală îmbrățișînd fiecare puf de păpădie întâlnit, unduindu-te în adierea vântului.
Parfumul tău unic.
Oamenii nu mai cred în flori și în iubire. În cuvinte care mângăie. Ei au nevoie de aici și acum. Ne-am rătăcit pierzându-ne sufletul. Ne-am dezrădăcinat cu toții.

Un alt 20.
Aceiași noi, dar atât de diferiți.
Sper să fi bine.
E tot ce mi-a rămas, speranța că de data aceasta va fi altfel.
Ca răsăritul îți va mângâia cu adevărat chipul.
Floare de câmp…

 

photo: pixabay

4 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

2018

2018

Sunt ultimele răsuflări ale unui an ce se ascunde în negura trecutului îmbrațișand timid răsăritul unui nou început, de care ne desparte doar câteva ore.
Întotdeauna privim noul cu speranță și încredere, dezbrăcând grabiți trecutul, ca pe o haină ponosită, sorbind balsamul noului, a proaspătului spălat.
Acum și aici voi face un scurt omagiu hainei ponosite, care a fost 2018, o tesătura care s-a impregnat în pielea mea, rămânand acolo pentru totdeauna.

2018 a fost în primul rând despre litere.
Undeva la începutul verii, un prieten vechi, mi-a cerut ajutorul. La început de drum, încercând să îmbine frumosul cu o mică afacere, cu două sticle de apă plată în fată, am reușit împreună, din nimic, să creăm o pagină unică, de care v-am tot vorbit.
A fost un succes la care nici unul dintre noi nici măcar nu am îndrăznit să visăm. În câteva săptămâni depășisem cu mult pagini similare ce aveau ani vechime.
Secretul?
Femeile iubesc frumosul, dar adoră felul în care-l prezinți.
Doi oameni, fără experiență, învățând unul de la celălalt, fără resurse financiare deosebite, reusind în doar câteva luni sa faca din pagina lor, din modul în care se promovează, lideri pe nisa lor, cred că este una din realizările mele pe 2018.

Rătăcit printre litere, pagina unde unicornii iși destăinuie amintirile, este o altă realizare. Dacă la începutul anului aveam câțiva abonați și maxim 10 aprecieri ale unui text, am terminat anul cu aproape 1200 de abonați și cu texte ce au peste 5000 de vizualizări si 300-400 de aprecieri.
Așa cum am spus de foarte multe ori.
Chiar dacă exista în mine această pasiune pentru scris, îi datorez totul unui om care a născut în mine magia cuvintelor.
Iți mulțumesc , Maitreyi! Iți mulțumesc, ghem de om drag.

2018 a fost despre oameni dragi.
Oameni ce au intrat în viața mea sau care erau deja acolo.
Despre o văpaie care mi-a fost duhovnic, psiholog, elev, partener de pahar, dar în primul rând prieten.
Prietenii nu sunt perfecti, dar sunt acolo atunci când contează. Te ascultă sau iți vorbesc fără sa-ți numere literele și cuvintele. Fac o glumă deocheata, dar în același timp nu se sfiesc să îti critice deciziile. Chiar dacă ti le respectă.
Prietenii reușesc de multe ori să te scoată din sărite. Pentru că sunt plini de defecte, la fel ca toți ceilalți oameni. Doar că le pasă de tine. Atât.

A fost anul în care am cunoscut un om deosebit. Pe Aurelia . Cei care intră pe pagina mea stiu de durerea ce-am avut-o când implicat în altă campanie umanitară, cea cu Ana, am pierdut. Ana este înger acum.
Atunci am simțit atât de bine nepăsarea oamenilor.
Asta m-a făcut să admir și mai mult pe cei care luptă cu morile de vânt.
Despre Aurelia ar fi multe de spus. O urmăream de ceva vreme pe internet, dar în momentul în care am întalnit-o, am descoperit un om care m-a surprins plăcut. Stăteam în spatele camerei, încercam să-i fac câteva poze și simțeam tremurul mâini, emoțiile copleșitoare ce nu puteau fi mimate.
Pune mult suflet în tot ceea ce face.
Unicul regret pe care-l am este că din motive ce nu au depins de mine nu am reusit să ajung și eu la Galați. Îmi doream atât de mult să le cunosc pe Adelina și Renata.

Dacă ar fi să aleg un moment din 2018 pe care aș vrea să-l retrăiesc din nou, ar fi ceva de o simplitate copleșitoare. Un cap lăsat pe umărul meu în tăcere, câteva zeci de minute pe care le-am așteptat o viață și un dres la care nu îndrăzneam să mă uit.
Fericirea, pentru mine, nu a fost niciodată un Everest.
Câteva lucruri simple ce s-au agățat de sufletul meu, au fost superbele rasărituri ce mi-au încălzit sufletul.

2018 a fost despre un nebun, care la -25 de grade, pe cod rosu de viscol și ger a mers 10 km pe jos, prin zăpadă pentru a duce o felicitare.(unica felicitare pe care am desenat-o vreodată cu mana mea)

Sunt multe amintiri ce-mi cutreieră gândurile.
Cu bune și rele, a fost un an bun.
Dar mă opresc aici. Obișnuiesc să mă pierd în cuvinte.
Așa că voi respira adanc și voi privi spre blândul 2019 ce ne zâmbește promițător.
La mulți ani, tuturor !

10 comentarii

Din categoria Ganduri

Floarea soarelui

photo-1533523611631-15e4ef69be08

I-am surprins privirea cum se pierde în albastru cerului, visând la o altă vară fierbinte. Zâmbea îndragostită. O lacrimă, sub formă de petală, s-a desprins usor plutind nostalgic într-un dans doar de ea înteles.
Deja îi era dor de el.

Îmbrăcat in hainele lui perfecte, de un albastru seducător, soarele știa că povestea lor s-a terminat. Poate la anul sau poate într-o altă viată.
Înca îi simțea respirația, puful galben ce-i mângâiase buzele atata timp. Îsi dorea sa ramană, dar era deja octombrie si amânase de prea multe ori plecarea.
Deja îi era dor de ea.

Obisnuiesc sa primesc complimente. Este adevarat, mai des atunci cand sunt senin. Mulți iubesc culoarea pielii mele albastre. Chiar si atunci cand pufi rebeli de nori nu-mi dau pace.
I-am vazut de atatea ori. Atația ani. Aceeași poveste.
Se indragostesc la inceput de mai, se iubesc ca doi adolescenti o vara intreaga și apoi se pierd in tacere, imbracati in haine arămii.
Vine iarna si deja o sa-mi fie dor de ei.

Trupul ei firav, înca căuta îmbrațisarea lui. Îi era atât de dor de felul in care o săruta dimineata, de soaptele lui fierbinți ce-o făcea sa viseze la nemurire. În depărtare, cerul de-un rosu aprins colora iesirea lui din scena. Întotdeauna a stiut să-si facă o iesire spectaculoasă.
Îl iubea așa cum l-a iubit în alte mii de vieți.
Stia că-l vede pentru ultima dată.

Iubirea este momentul acela când răsăritul îți apartine in totalitate. Când albastru devine mai mult decât o culoare, este zâmbetul din privirea ta.
Până la urmă lumea asta este atât de simplă.
Cer, pământ și uneori doi îndragostiți.
Ne pierdem în nimicuri, în ambiții si orgolii, uitând că lumea este albastră.
Preocupați sa ne sfașiem între noi, aproape am uitat să ne bucurăm de ultimele zile cu soare.
Acest text este o pledoarie pentru întoarcerea la normalitate.
Lumea poate fi si altfel.

5 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate