Soarele îi mângâia chipul arămiu, lăsând o lacrimă de rouă să se prelingă usor peste covorul de vise pierdute.
Cumva, în toată ființa ei, știa că este timpul să se desprindă.
Uneori, pentru a renaște trebuie să murim puțin.
Iar ea trebuia să facă asta.
Fărâma de teamă, obișnuința ce-o ținea agățată de acel loc, era singurul lucru ce-o mai împiedica să zboare liberă.
În toamna vieții ei.
Îsi opri respirația pentru o clipă, închise ochii și se eliberă.
Inima îi bătea nebună într-un amalgam de teamă și eliberare magică. Simțea briza cum îi săruta fiecare nervură și pentru prima data în viața ei visa că poate atinge soarele.
Renastem doar atunci când avem curajul de a fi liberi.
Pentru a ne transforma în muguri din nou, primul pas este eliberarea de ceea ce este vechi, libertatea de a decide cum vrem să murim, iar din tărâna noastră, intr-o frumoasă primăvară a vieții noastre, vom renaste muguri.
Este destinul nostru.
Mulți privesc toamna ca un decor al tristeții.
Puțini înteleg că primăvara și renașterea naturii nu ar exista fără sacrificiul mistic al frunzei. Prin curajul ei, prin încăpătânarea ei nebună de a se desprinde dintr-un loc sigur, într-un unic zbor spre libertate, fac ca murmurul acela încantator de primăvara să existe.
Sunt frunze care mor triste. Agățate de scoarța de care le-a fost prea teamă să se desprindă.
Cu toții murim.
Nu cu toții renastem.
Notă Fotografia aparține contului de instagram nic.images un loc unde veți găsi întotdeauna fotografii incâantătoare.