Arhive pe etichete: Ganduri

Scrisoare catre fiul meu

2011_07_25_78463162_rsz

Dragul meu,

Uneori cuvintele sunt doar un surogat al sentimentelor, o incercare disperata de a reda pe litere o voce launtrica ce nu poate fi inteleasa in simplu grai uman. O intreaga geografie afectiva, o simfonie a trairilor interioare creata dupa capriciile memoriei, se ascunde de multe ori in plicul incapator al unei scrisori. Nu sunt un bun orator, iar aceasta scrisoare nu isi propune sa inlocuiasca timpul in care am lipsit din viata ta.

A trecut ceva timp de cand nu am mai folosit stiloul pentru a ma elibera de complicatele uragane ce-mi matura constiinta si otrava remuscarilor imi picura silentios in vene. Chipul tau tacut ma urmareste de undeva de pe birou si incerc sa ma amagesc cautand iertare in ochii tai.
Am sa incep prin a recunoaste un secret ce mi-a bantuit existenta in ultimele luni. Macinat de un nedemn sentiment de dragoste, prins intr-un foc interior ce-mi mistuia si ultimele ramasite de demnitate, am calcat in picioare orice urma de decenta si te-am urmarit in taina…

Ti-am urmarit fiecare pas,  fiecare gest, fiecare secunda in care ai zambit, ai ras, sau te-ai bucurat alaturi de prietenii tai, creand in mine un amlgam ciudat de bucurie, tristete, frustrare si mandrie.
Un tanar timid, vizibil nesigur pe el dar in acelasi timp inteligent si ambitios. Extrem de firav din punct de vedere fizic, esti totusi un pusti care are farmecul lui aparte.
Intotdeauna cu zambetul pe buze, reusesti sa te faci placut de cei din jur, ascunzand perfect tristetea din inima ta. Un amalgam interesant de romantism conservator si pasiune vulcanica.

Imi place idealismul tau, pustiule.
Intr-o lume obsedata de materialismul imediat, speranta noastra, a umanitatii, sta intr-o generatie care va trai cu sufletul. O generatie care va reusi sa coboare de pe piramida necesitatilor nevoile instictuale, animalice, lasand latura spirituala sa deseneze, un altfel de taram in care sa ne dezvoltam.
In mod cert tu nu vei reusi sa schimbi lumea. Nu singur. Dar cand aceasta specie va naste suficent de multi oameni ca tine, probabil ca balanta puterii se va schimba, si atunci intreaga lume se va schimba.
De aceea este extrem de important Albert sa intelegi ca idealismul, chiar intr-o credinta benefica, nu este suficent daca nu este dublat de o educatie si de un volum al cunostintelor suficent de dezvoltat incat afirmatile tale sa fie si perfect argumentate.

Unul din cele mai important lucruri Albert, de care sa tii cont intotdeauna, este sa ramai un om bun indiferent de ce se va intampla in jurul tau . Viata este o calatorie lunga si nu intotdeauna soarele iti va lumina diminetile sufletesti. Asa cum exista zi si noapte, alb si negru tot asa exista bine si rau. Vor fi momente in care bunatatea se va ascunde sub umbrele intunecate ale raului si vei tentat sa crezi ca a fi un om bun este o povara, o piatra de moara ce te trage inapoi.

Vor exista momente in viata ta cand tentatia de a raspunde la rau cu rau iti va domina fiecare celula din tine. Vor fi momente cand furia, deznadejdea si instictul subconstientului tau animalic vor crea un ocean interior ce se poate transforma usor intr-o tornada de ura si rautate.
Dar in acel moment va trebuii sa-ti amintesti ca daca vei ceda ispitei de a lasa intunericul sa te domine nu vei face altceva decat sa devii asemenea celor pe care-i dispretuiai atat de tare!

Echilibrul, pustiule, echilibrul este cheia in tot si toate. Extremismul, indiferent daca vorbim de extremismul de ideii de atitudinii sau de fapte, nu este si nu va fi niciodata o solutie acceptabila. Incearca sa gasesti o cale de mijloc, sa intelegi fiecare lucru in parte, sa judeci fiecare lucru in parte, sa inveti ca nimeni niciodata, nu va avea dreptate 100%
Exista un imbold puternic al oamenilor, si-l vei observa o data cu trecerea anilor, sa tratam victoriile ca pe varful existentei noastre si infrangerile ca pe dezastru ireversibil. Nu exista asa ceva. Nu exista infrangere sau victorie definitiva. Totul depinde de tine daca te poti ridica dupa o infrangere sau cat de repede te poti prabusii dupa o iluzorie victorie.

Un alt lucru extrem de important Albert, este sa fi corect. Sa fi corect cu cei din jur dar mai ales sa fi corect fata de tine. Nu de putine ori drumul cel mai scurt este drumul pavat cu dale false. Viata este o scara imaginara iar fiecare treapta are importanta ei. Uneori vei observa in jurul tau oameni care sar trepte si care ajung in varf mult mai rapid decat toti ceilalti. Sa nu-i invidiezi si sa nu incerci niciodata sa-i copiezi. Fiecare treapta are rolul ei in viata, din fiecare pas pe care-l vei face vei invata ceva. Defapt, dragul meu, nu varful trebuie sa fie telul tau, ci drumul. Este mult mai important cum ajungi acolo unde iti propui sa ajungi decat ceea ce gasesti acolo.

Usor,usor hartia isi pierde din albul imaculat si lasa loc dansul fantastic al literelor. Si ce-am reusit sa spun…?!
Mai nimic.
Cand eram de varsta ta, imi placea sa scriu versuri. Nu am fost un poet talentat, dar cuvintele valsau suav, totul venea atat de simplu, de firesc. Cosul plin de ghemotoace de hartie de langa mine imi aminteste ca am pierdut acest talent. Orice as scrie, orice as spune mi se pare inutil, ma blochez din 5 in 5 minute, strang nervos hartia si o arunc la cos. Si o iau de la inceput. Iar si iar. Imaginea ta, privirea ta inocenta, sentimentul de vina ce-mi strabate fiecare coltisor al sufletului, toate, amestecate, sunt ca un zid intre mine si bucata aceasta de hartie.
Este ca si cum as vrea sa vorbesc cu mine,cel de acum 23 de ani, si pur si simplu nu as sti ce sa-mi spun.

Acest randuri sunt printre primele care le-am scris pe acest blog. Este un joc al imaginatiei, o calatorie printre visele si principiile mele despre viata.
Acuma am publicat o varianta prescurtata.

Pentru varianta completa aici :
https://albertaiconty.wordpress.com/2014/12/09/scrisoare-catre-fiul-meu/

Reclame

Un comentariu

Din categoria Ganduri, Realitate

Suntem ceea ce daruim

poza-ok-training-pentru-suflet

Ploua marunt, o ploaie rece de toamna ce-ti trecea prin haine, inecand in tine orice farama de rezistenta.
Undeva, intr-o mocirla ce-ti ajungea pana la glezne, un pusti de 12 ani statea in fund, cu capul in maini, plangand.
Ploaia cernea peste el, ceilalti copii erau deja la parintii lor, iar el singur, neputincios, isi traia drama, asa cum doar un copil stie sa o faca.
Pustiul, portar la o echipa de fotbal pentru copii, isi reprosa infrangerea echipei.

Privind detasat din tribune, ceea ce m-a frapat nu a fost doar complexitatea ce o datea pustiul unui esec. Era doar un copil. Socanta a fost reactia celor apropiati. Reprosurile ce i le aduceau revarsand asupra lui frustrarile lor personale si ingropandu-l si mai tare in durerea lui.
Mi-am amintit de intamplarea asta aseara, urmarind reactia unei parti a media, dar si a publicului, cand tot un copil, tot un portar, a prins o zi proasta.
Ploaia si durerea nu era suficenta, trebuia sa picuram noi otrava in sufletul lui.

Poate cu totii ar trebui sa intelegem ca un copil este o responsabilitate. Si nu doar a parintilor. Educarea oricarui copil este responsabilitatea noastra, a tuturor. Prin modul in care ne exprimam, prin reactiile pe care le avem, cu totii putem influenta caracterul unui copil.
Aud des ineptii de genul: nu e treaba mea daca un copil citeste ceea ce scriu eu, e treaba parintilor ca nu-l supravegheaza ce face pe net.
Doar cine nu a avut un copil poate sa-si imagineze ca un copil poate fi supravegheat 24 de ore din 24.

Suntem ceea ce daruim.
Daca ne place sa promovam vulgaritatea si superficialitatea, cum am putea sa ne asteptam ca asta sa nu influenteze noile generatii? Un copil ce nu simte empatia celor apropiati in momente grele, va fi un adult ce nu va cunoaste niciodata valoarea unei imbratisari, atunci cand va avea nevoie de ea.
Nici un copil din lumea asta nu a invatat ceva, vreodata, din reprosuri.

Vlad este un pusti ca orice pusti.
Aseara avea nevoie de noi.
De toti.
De un cuvant care sa-l faca sa ridice capul din pamant.
Peste ani, la randul lui ar fi asistat la drama unui alt pusti. Atunci si-ar fi amintit de cuvintele noastre de incurajare. Dar noi am preferat sa-l crucificam.
Pentru ca avem frustrarile noastre si asteptam ca niste hiene sa sfasiem tot ce este prabusit.
Chiar daca este doar un copil.

In dupa amiaza aceea de toamna ploioasa as vi vrut sa pot merge la acel pusti, sa-l iau de mana, sa-l ridic in sus si sa-i spun: hei, nu-i asculta, azi ai fost bun, maine vei fi si mai bun, hai sa bem un ceai cald si sa-mi povestesti cum ai gandit faza aceea din care ai luat gol. Dar nu am facut-o.  Ca multi altii, am privit si atat.
Aseara nimeni nu a avut curajul sa mearga la autocar si sa strige:
Vlad, a fost doar o zi proasta, atat.
Din pacate.

sursa photo: daruiestearipi.ro

10 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Alexandra

40330224_1798010510236735_5357355090485182464_n

La multi ani, Alex !

Undeva, aproape de miezul noptii, pe o banca in fata unui spital, mult prea tarziu pentru vizita, un tip destul de dubios se apropie de mine si ma intreaba in soapta:
– O cauti pe Alexandra? Vrei sa intri in spital?
Am zambit.
Suparat pentru problemele ei, obosit, ora tarzie, toate astea au facut ca vorbele lui sa fie ca un banc sec la care razi ca un nebun, doar din descatusare.
Intr-un fel in care el oricum nu avea cum sa-l priceapa, chiar o cautam pe Alexandra.
O alta Alexandra.
Azi, este ziua ei.
A micutei Alexandra ce mi-a adus zambetul pe buze.
La multi ani, Alex!
Imi voi aminti intotdeauna, amuzat, cum ai ajuns sa porti acest nume…

6 comentarii

Din categoria Realitate

Zona de confort

couch-447484_960_720

Ma invarteam intr-o bucla nesfarsita, dansand in bezna si cautand o iesire din Hadesul in care ma scaldam. Cumva, de nicaieri a aparut ea. Toata un zambet, in contrast cu intunericul din jurul meu, luandu-ma hotarata de mana, suficent de incapatanata sa nu accepte nici un refuz si totul s-a transformat intr-o nebunie.
O iubire imposibila, fara speranta, fara viitor, dar care ne-a transformat pe amandoi.

Sti care este farmecul povestilor imposibile? Te scoate din zona de confort, pescuieste in tine partea aceea ascunsa, testandu-ti limitele. Pana unde esti dispus sa mergi pentru visele tale? Esti dispus sa crezi in imposibil sau te intorci in linistea confortabila a certitudinii?
Imi amintesc teama ce-mi strabatea fiecare celula atunci cand vedeam un mesaj de la ea.
Era o nebunie totul, dar datorita acestei nebunii am avut parte de cele mai frumoase clipe din viata mea.

Cu totii avem undeva ascuns in noi un sambure de visare care asteapta un strop de ploaie sa prinda radacina. Intotdeauna mi-a fost teama sa fac public randurile mele. Mi se par mizere, dezordonate, asa cum sunt si eu, prea romantice pentru o lume ce mananca la micul dejun naivi pe paine.

Cand a aparut Ana, trebuia cumva sa-i transmit ceea ce simt. Imbracat intr-o timiditate copilareasca, poate vecina cu prostia, unicul mod de ai arata cine sunt au fost literele.
Imi era ingrozitor de teama. Ma obseda gandul ca o sa rada de cat de prost scriu. Ii vedeam chipul, zambind amuzata privind ecranul telefonului.
Dar nu a facut-o.
Ana a fost persoana care m-a incurajat sa scriu. Imi spunea intotdeauna:
-Cand o sa mai citesc si eu ceva frumos scris de tine.

Zona de confort.
O construim cu atata grija, o protejam cu ziduri. O protejam de noi, de teama ca am incerca sa evadam. Ne este teama de visele ce trec peste aceste ziduri.
“Dincolo” este tot ce ne sperie.
Un om pe care-l iubim in secret, un proiect pe care am dori sa-l incepem, un gand tainic pe care l-am ascuns atat de adanc in noi incat doar incercarea de-al scoate la suprafata, ar rupe bucati intregi din sufletul nostru.
Si atunci alegem zona de confort.

Ultimii trei ani m-au invatat un lucru. Dincolo de poarta este intunericul si necunoscutul. Nu sti ce te asteapta acolo, poate un taram miraculos sau poarte moarte. Dar ai si o certitudine.
Daca ramai aici, in zona de confort, nu te asteapta nimic.
Viata, chiar si inconjurat de cele mai frumoase ziduri, tot inchisoare se numeste.
Ana m-a invatat un lucru.
Daca tu nu ai incredere in tine, nimeni nu o va face. Daca vrei sa dansezi cu luna, indrazneste sa privesti spre cer. Privind in pamant vei vedea intotdeauna acelasi lucru.
Pamantul.

9 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri, Realitate

Pacostea

woman-1756730_960_720

Sunt oameni alaturi de care timpul pare ca s-a oprit in loc, exista o liniste aproape desavarsita, viata este liniara. Totul este asa cum ar trebuie sa fie.
O viata tihnita ca luciul unui lac netulburat.
Si sunt oamenii care vin in viata ta ca un uragan, o intorc pe dos, nu mai sti ce este bine sau rau, nu exista liniste, nu-ti mai doresti liniste, totul este atat de imprevizibil, plangi si razi in acelasi timp, oameni ce te fac sa te simti viu in fiecare secunda, chiar cu pretul mortii.

Stiam ca esti o „pacoste” din secunda in care m-am simtit atras de tine. Cunosti senzatia aceea cand urci intr-un montagne russe cu pielea de gaina, stiind ca te asteapta cateva minute de nebunie? Esti cel mai nebun montagne russe in care puteam urca vreodata. Am stiut asta dintotdeauna, dar esti cea mai frumoasa nebunie ce mi se putea intampla.
Aveam nevoie in viata mea de o „pacoste” nebuna ca tine.

Modul in care reusesti tu sa-ti prinzi unghiile in geamuri, genuchiul in portiera de la usa, relaxarea ta cu picioarele in sus pe pereti, chiar si felul in care reusesti sa-ti faci “prieteni” tot timpul, este inimitabil.
Doar tu poti merge la o petrecere si sa enervezi toate femeile de acolo, sa-i spui sefului ca pentru stat sub masa ii trebuie o pisica si in general sa fi o pacoste pe care multi o privesc ciudat.
Cand ti-am privit pentru prima data ochii am stiut.
Tu poti fi rasaritul si apusul din viata unui om, in acelasi timp.

Taci atunci cand vreau sa-ti vorbesc. Ma ignori atunci cand as ucide pentru un cuvant de la tine. Te joci cu mine, cu imaginatia mea, atunci cand ai chef de prostii. Faci cei mai prosti cozonaci din lume (inca imi esti datoare un dans in poala pentru asta) , dar in acelasi timp, nimeni nu ma alinta mai frumos ca tine, nu-mi zambeste asa cum imi zambesti tu si sa recunoastem, bradul tau este unic in fiecare an.
Esti o pacoste, dar doar nebunii nu si-ar dori o „pacoste” ca tine.

Pana la urma viata nu este atat de complicata. Gradinita, scoala, iubire, job, familie, prieteni. O insiruire de puncte, de tinte pe care le bifezi instinctiv.
Este simplu, nu?
Poate, dar uneori intreg universul se firimiteaza in miliarde de stari si atunci sti ca nimic nu va mai fi la fel. Poti imblanzi o „pacoste” nebuna?
Probabil ca nu, dar poti sa incerci sa traiesti langa ea, probabil cea mai frumoasa perioada din viata ta.
Apoi nimic nu va mai fi la fel.

photo: paixabay (andresantanams)

5 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri