Arhive pe etichete: Ganduri

Credință

Sunt departe de a fi un tip habotnic, dar nu cred într-o societate fără spiritualitate. Divinitatea, oricum ar percepe-o fiecare individ, este esența echilibrului între foamea noastră nativă de a trăi clipa și speranța că dincolo de clipa asta exista și altceva.
Avem nevoie de o entitate superioara propriului ego, altfel ne-am prabuși devorați de un nrcisism feroce.
Credința este poate ultimul refugiu al speranței.

Se intâmplă uneori să mă rătăcesc. Caut in bezna sufletului ieșiri din zeci de labirinte, dar parcă cu fiecare pas mă afund mai tare.
Sunt frământări ce mă zdruncină celulă cu celulă.
Când trebuie să renunți să lupți, să pleci și când trebuie să rămâi ?
Cum poți răspunde corect la această întrebare?

Dacă renunțăm atât de usor la oamenii în care am crezut, dacă renunțăm la legături care ne-au făcut să fim ceea ce suntem, atunci ce devenim?
Când ajungi ca un om drag, un prieten de suflet, alături de care ai trecut prin multe, la un moment dat te privească ca pe o povară inutilă, trebuie să pleci sau o prietenie adevarată rămâne o prietenie chiar și când unul se rătăcește?
Cum ies din labirintul ăsta?

Duminică am căutat răspunsul la aceste dileme într-un loc în care cuvintele sunt dincolo de litere.
Am ascultat predica unui preot cu har și cumva am avut senzația că în vorbele lui am găsit cele mai multe dintre răspunsuri.
În Pilda samarineanului milostiv am găsit o parte din ceeea ce căutam.
Esti bun, pentru că asta ești, nu pentru că ceilalți trebuie să aprecieze asta.
Iar dacă tot ceea ce faci, faci cu iubire, din iubire și fără să aștepți ceva în schimb, atunci ești pe drumul pe care trebuie să fi.
Ești suma faptelor tale…
Uneori și să spui unui om că o sa fie bine, poate ajuta.

Aș vrea să știu raspunsul la toate frământările mele.
Aș vrea să știu ce este bine si ce nu e.
Dar nu stiu.
Poate că iubirea nu este răspunsul la tot, poate că nu vindecă tot, dar e tot ce am eu mai bun de oferit.

Reclame

2 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate

Moartea romantismului

freedom_by_alexiuss-d4lr3ah

“Păi în cercul lui, puțini sunt cei care nu și-au inșelat nevestele…”

Discutam azi cu o prietenă extrem de apropiată și replica ei m-a zguduit putin. Nu pentru că nu anticipam acest raspuns, cât pentru că îmi dau seama că generația noastră asistă neputincioasă la moartea romantismului.
Toate ingredientele unice ce făceau din această stare una specială, au disparut. Pasiunea, încrederea, fidelitatea și onoarea s-au pierdut undeva în drumul nostru.

Nu mai există timp să iubim. Gonim nebuni să avem, să obținem, să prindem cu două mâini ce este și ce nu este al nostru. Iubirea cere timp și atunci am inlocuit-o cu sclipiri de moment.
Carpe Diem…și atat.
Suntem avizi de sex pentru că este o refulare evidentă a subconștientului care realizează că nu mai poate nici să iubească nici să primească iubire, iar prin sex, ca un narcotic, substituie iluzia iubirii, sărind toate treptele și savurând doar crema.
Doar că niciodată o prajitură nu este facută doar din crema.

Am invațat să trisăm și credem că suntem îndreptățiți să facem asta.
Suntem surprinși atunci când întâlnim oameni care nu o fac. Credem ca este in firea umană să trișezi și construim principii motivationale pentru a susține asta.
Adevărul este că nu omul de langă noi este înselat.
Încrederea este ceva ce vorbește despre tine, nu despre partener.
Într-un moment al vieții, deși puteam avea o aventură fizică cu cineva căsătorit, am preferat să pierd pe persoana la care tineam enorm decât să trișez.
Un câștig obținut asa, nu mai este castig.

Oamenii mor.
Dar înainte de a muri unui om îi moare sufletul. Poate că suntem ultima generație care a mai vazut oameni vi. Oameni care știau să mai picteze scrisori de dragoste. Ultima generație care adora sa fie sedusă cu ajutorul creierului și nu a ochilor.
Poate ca vom fi ultima generație care face dragoste și nu sex.
Apoi?
Fiecare îsi va trai clipa…și atat.
Morți.

„Ce lucru minunat să fii iubit! Nu există decât un singur lucru mai minunat: să iubeşti!
Inima, trecând prin iubire, devine eroică. Nu mai e alcătuită decât din puritate.Nu se mai reazimă decât pe ceea ce e mare şi înalt. În ea nu poate încolţi nici un gând nevrednic, cum nu pot creşte urzici pe un gheţar.
Sufletul înalt şi senin, neatins de patimi şi emoţii josnice, care domină viaţa şi umbrele lumii acesteia, nebuniile, minciunile, urile, vanităţile, mizeriile, locuieşte în albastrul cerului şi nu mai simte decât zguduirile adânci şi subterane ale destinului, aşa cum culmea munţilor simte cutremurele de pământ.” – Victor Hugo – Mizerabilii

11 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

Neputință

maini-legate

Priveam ecranul telefonului, încremenit, furios pe neputința mea. Îi simțeam frământările, era o altă noapte în care furase doar cateva ore de somn, iar eu eram zidit în impotența asta dureroasă în care nu puteam nici măcar intreba ce este cu ea.
Prea bun pentru a îndrazni, prea slab pentru a conta.

Am iubit întotdeauna la ea foamea terbila de a fi pe propriile picioare. Nu știu să fi fost vreodată altfel. Înfofolită în armura ei de nepătruns, nu se dătea în lături de la nici o luptă, chiar si atunci când era un război gresit. Orgolioasa și încăpățânată, accepta mai degrabă un esec decât un pas înapoi.
Între bine și rau ea alegea intotdeauna să meargă înainte.

Răstâgnit între dorința mea de a-i fi alături și orgoliul ei de a nu accepta nici un ajutor de la mine, stiam că pentru mine totul este pierdut.
Nu aveam alternativă.
Trebuia să rămân în spatele zidului, oricât de greu mi-ar fi fost. Era alegerea ei , iar eu eram mult prea slab pentru a sparge armuri și a risca să o rănesc.
Au trecut 25 de ani și nu m-am schimbat.
Și nici încrederea în ea.

Supoziții, scenarii, întreaga nebunie a incertitudinii, a frământărilor care te macină atunci când nu ști nici măcar cu ce te confrunți. Închideam ochii si chipul ei obosit, din ultima zi când am văzut-o, îmi tot apărea obsedant.
Eram blocat. Știam asta.
Poate că și ea.
În spatele umbrei de tăcere totul era posibil.

În mintea mea de puști imatur, visător si naiv erau clipe când credeam că sentimentele mele, empatia și copilăreasca prietenie ar putea schimba ceva. Încă visam că o pot 5 minute în brațe, asteptând să-și descarce sufletul, eliberându-se de toate temerile si umbrele din sufletul ei, stiind că va găsi aici întelegere și sprijin.
Obsesia mea de a o face să simtă că pentru prima dată în viata ei nu mai este singură. Că viața ei poate fi și altceva decât o cursă solitară.

Neputință
Un gust greu ce-mi macină fiecare celulă vie din sufletul meu.

5 comentarii

Din categoria Ganduri

Frunza

frunza
Soarele îi mângâia chipul arămiu, lăsând o lacrimă de rouă să se prelingă usor peste covorul de vise pierdute.
Cumva, în toată ființa ei, știa că este timpul să se desprindă.
Uneori, pentru a renaște trebuie să murim puțin.
Iar ea trebuia să facă asta.
Fărâma de teamă, obișnuința ce-o ținea agățată de acel loc, era singurul lucru ce-o mai împiedica să zboare liberă.
În toamna vieții ei.

Îsi opri respirația pentru o clipă, închise ochii și se eliberă.
Inima îi bătea nebună într-un amalgam de teamă și eliberare magică. Simțea briza cum îi săruta fiecare nervură și pentru prima data în viața ei visa că poate atinge soarele.
Renastem doar atunci când avem curajul de a fi liberi.
Pentru a ne transforma în muguri din nou, primul pas este eliberarea de ceea ce este vechi, libertatea de a decide cum vrem să murim, iar din tărâna noastră, intr-o frumoasă primăvară a vieții noastre, vom renaste muguri.
Este destinul nostru.

Mulți privesc toamna ca un decor al tristeții.
Puțini înteleg că primăvara și renașterea naturii nu ar exista fără sacrificiul mistic al frunzei. Prin curajul ei, prin încăpătânarea ei nebună de a se desprinde dintr-un loc sigur, într-un unic zbor spre libertate, fac ca murmurul acela încantator de primăvara să existe.
Sunt frunze care mor triste. Agățate de scoarța de care le-a fost prea teamă să se desprindă.
Cu toții murim.
Nu cu toții renastem.

Notă Fotografia aparține contului de instagram nic.images un loc unde veți găsi întotdeauna fotografii incâantătoare.

10 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Rătăciri

 

man-164217_1280

 

Încercam să nu-mi trădez emoția, deși tremurul mâinii mele era evident. Cuvintele ei m-au lovit ca un croșeu, venit de nicăieri, iar acum încercam să-mi mențin echilibrul pentru a mima cât mai bine indiferența.
Amesteca cuvintele, trecea de la una la alta, de la un personaj la altul, fără să realizeze că pe mine mă interesa doar un lucru, doar un suflet și dialogul pe care l-a avut cu el.
Râzând mi-a aruncat in gluma:
-Poate că acum, dacă e singură, ai putea să vorbesti cu ea, vă cunoasteți de-o viată.

Știam.
Habar n-am cum, dar știam de zile bune că se întamplase ceva. Un sentiment straniu de teamă, emoție, dar și dorința, îmi măcina fiecare celulă. Într-un mod, pe care cuvintele nu vor ști niciodată să-l redea, îi simțeam durerea, chiar dacă eram departe.
Aș fi vrut să știu ce să fac, cum să reacționez, cum să fac ca prezența mea să conteze, dar adevărul este că nu stiam. Am ales  tăcerea, lasând-o să înțeleagă că de data aceasta nu mai este singură, că sunt aici și că a ține la cineva înseamnă asumare și responsabilitate, iar eu nu am nici cea mai mică ezitare să o fac.

Pentru prima data în ultimii trei ani mi-am dorit să nu-i fi mărturisit niciodată.
Dumnezeule, cât mi-aș fi dorit sa fiu din nou doar Conty, prietenul bun caruia poți să-i destainui orice, știind ca vei găsi atenția și încrederea pe care o astepți.
La ce-mi folosește dragostea, dacă ea crează ziduri si nu punți?
La ce folos să iubesti un om dacă nu poți fi lângă el atunci când viata îi presară ghimpi?
Nu pot și nu vreau să stau deoparte atunci când orice cuvânt cald poate conta.

Am cunoscut, cândva, un puf de păpădie.
Un vânt turbat l-a păbușit în cea mai grea cumpănă a vieții lui.
Se întampla cu mulți ani în urmă.
Încăpățânată, orgolioasă, a luat totul in piept, trecand peste. Cei din jurul ei au lăsat-o singură, considerând că este suficent  de puternică pentru a duce în spate totul. Și asta într-un moment când poate ar fi avut mai mult ca oricând nevoie să fie protejată și iubită.
Ea i-a iertat, dar a schimbat-o. A făcut-o să-și piardă încrederea în oameni, în altruism și bunătate.
Uneori, iubirea nu înseamnă să-i faci pe plac cuiva incăpățânat.
Iubirea înseamna să fi lângă un om chiar și atunci când el nu ți-o cere. Să stai în umbra lui si să-l săruți, dându-i forță, atunci când se împiedicâ.

Suflet albastru.
Rătăcesc.
Poate că nici eu nu știu care este drumul corect. Cine-l știe? Cine știe dacă există un drum corect?
Sunt prietenul tău. Mai presus de tot si toate.
Prietenul tău bun.

3 comentarii

Din categoria Ganduri