Arhive pe etichete: Ganduri

Buburuza

 

baja-1593336_960_720

A fost o data ca niciodata, intr-o lume diferita de a noastra, o mica si colorata buburuza. Cu aripi mici, plapande, imbracata intr-o camasa rosie cu buline negre, micuta gargarita colinda peste mari si tari pentru a gasi un taram, de care auzise de la o batrana frunza de stejar, acolo unde, spunea frunza de stejar, orice suflet danseaza in noapte cu razele de soare, sorbind insetat dintr-un pocal magic al fericirii.
In lumea aceea, ii destainuise frunza, nu trebuie sa porti masti, nu trebuie sa te ascunzi, este suficent sa-ti gasesti un loc al tau, sa sorbi din roua diminetii, iar dragostea si culoarea te vor inconjura imediat.

Trecuse mai bine de 20 de ani de cand micuta buburuza strabatuse zeci de locuri cautand taramul fagaduintei.
Obosise.
De aripile ei atarnau acum atatea panze de paianjan, atatia stropi de otrava picurati de cei din jur, incat  zambetul ii disparuse de pe fata si rar, atat de rar mai desfacea aripile sa zboare.
– Pentru ce sa mai incerc sa caut ceva ce nu exista? Poate ca fericirea este doar o poveste veche, o legenda pe care nu a vazut-o nimeni, iar frunza aceea de stejar nu a avut alta treaba decat sa mi-o povesteasca mie. Daca ar fi existat nu as fi gasit-o pana acum?
O lacrima ii picura peste camasa rosie plina de buline prafuite.
Poate ca era mai bine sa renunte. Sa se multumeasca cu ceea ce are.

-Hei, tu ! O voce de niciunde o trezi din visare.
Privi in dreapta si-n stanga dar nu vazu nimic.
-Hei, buburuzo, aici sus.
Undeva, pe o petala de floarea soarelui, un greier ciudatel, ii tot facea semn cu mana. Privi spre el si dupa foarte mult timp, buburuza isi facu curaj si zbura spre cer, pe tararamul magic al acelei palarii de floarea soarelui.
Ceva o atragea la greier, dar nici ea nu-si putea da seama ce. Poate felul in care-i vorbea, felul in care se pierdea in ochii ei sau poate doar atentia cu care o coplesea tot timpul.
Si buburuza se indragosti.
De acolo, de sus, alaturi de el lumea parea diferita. Nu perfecta, dar era ceva ce nu mai intalnise pana atunci. Panzele de paianjan disparuse de pe aripile ei, iar buline negre aveau o alta stralucire

Intr-o dimineata, cand soarele inca astepta ascuns dupa linia orizontului, cei doi dansau imbratisati, zburand pe un puf de papadie. O lumina stranie ii inconjura pe amandoi si pentru prima data buburuza privi in jos realizand ca era pe un taram unde nu mai calcase niciodata. Totul in jurul ei era altfel. Viata, aripile, gandurile ei.
Lumina aceea.
Visa. Oare cat timp trecuse decand nu mai visase?
Apoi, ceva neobisnuit se intampla. O teama pe care nu o intelegea, un sentiment puternic de panica puse stapanire pe ea. Era cu un pas langa taramul pe care-l cautase toata viata dar nu avea curajul sa mearga mai departe.
Se desprinse din bratele greierului si facu un pas inapoi.

Il privi din nou. Ii era teama.
De el, de tot ceea ce reprezenta el. De tot ceea ce insemna acel nou taram.
Continua sa faca pasi inapoi. Isi impletici picioarele intr-o noua panza de paianjan prabusindu-se exact in locul unde-l intalnise pe greier.
Se intosese in lumea ei.
Auzea vocea lui care o striga, dar il ignora. Renuntase.
Uneori cautam intreaga viata ceva, iar atunci cand reusim sa dansam cu razele de soare, ceva in sufletul nostru transforma fericirea in teama si ne oprim.
Renuntam sa mergem pana la capat, pentru ca a nu face nimic este intotdeauna mai simplu decat a lupta.
Cand esti jos nu te poti prabusi nicaieri.

A fost o data ca niciodata o buburuza superba cautandu-si raza ei de fericire. Daca o ve-ti intalni, voi frunzelor de stejar, explicatii iar ca taramul acela magic exista, iti trebuie doar un strop de curaj pentru a pasi pe el.
Lucrurile frumoase sunt intotdeauna complicate. Poate de aceea sunt si atat de frumoase.

 

Foto: Adina Voicu – px

Reclame

16 comentarii

Din categoria Fantezie

Ultimii trubaduri ai literelor

poesie-romantiche

Copilul ratacit al unei lumi rece, mereu grabita, ulimimul trubadur esti tu, suflet ce inca mai gasesti rasaritul in culoarea unei litere, in imaginea unui pescarus zburand liber, esti tu cel care mai imbraci in cuvinte emotia si lacrimile din tine.
Iar lumea asta, gonind spre nicaieri, avida de lucruri simple, de cuvinte putine si scurte, lumea aceasta va dainui prin tine, pentru ca fara emotie, fara cuvintele tale siropoase, totul s-ar transforma intr-un program de calculator, mecanic si insensibil.

Folosim automobile pentru a scurta distante si castiga timp. Orele pe care le pierdeam candva, mergand pentru a vedea un prieten drag, se transforma acum in secunde printr-un singur apel telefonic. Lungile scrisori pictate cu pene sunt acum mesaje scrise rapid, superficial.
Nimeni nu mai sta sa citeasca un text mai lung de patru verbe.
Cautam sa castigam timp din orice, totul in viata noastra se petrece ca un film derulat pe repede inainte.
Doar tu…
Tu ultimul trubadur al literelor nu te grabesti nicaieri, continuand sa scri, sa-ti spui povestea colorand cuvinte, sa crezi ca oamenii se mai hranesc cu emotiile puse de tine in pagina.

Iubim haine, nu oameni. Adoram marci, nu suflete. Cautam sa iesim in evidenta prin felul in care aratam nu prin ceea ce simtim. Iar in toata aceasta lume superficiala tu te incapatanezi sa scri despre dragoste. Continui sa crezi in principii si inca mai porti discutii filozofice.
Da, esti un ultim reprezentant al unei lumi demult pierdute. Tot ceea ce iubesti tu : literatura, pictura, muzica armonioasa, sunt istorie. Iar tu esti prea indragostit de ele pentru a intelege asta.
Pierdut intr-un ocean de oameni grabiti, cantecul tau este doar un sunet mut al ultimului trubadur.

Intr-o zi nimeni nu va mai scrie despre ceea ce simte. Nimeni nu va mai pune pe hartie crapeie de rai , furate din visele lui. Declaratiile de dragoste vor fi inlocuite de emoticoane, jocul prafuit al seductiei va fi trecut, oamenii vor fi prea grabiti pentru a pierde timpul cu un preludiu emotional inutil.
Intr-o zi vom uita sa scriem. Orice. Ne vom intoarce la semnele preistorice. Vom castiga timp. Vom ascunde adanc in noi orice emotie si nu vom mai arata nimanui nimic.
In ziua aceea vom sti ca ultimul dintre noi, trubadurii literelor, a disparut.

Zilnic imi aloc o ora pentru a citi texte pe blog. Nu au valoare literara, dar au ceva ce nu gasesti tot timpul in lumea reala. Emotie si sinceritate.
Sunt texte bune sau proaste, dar toate sunt crapeie din ultimii trubaduri care folosesc litere.
Ador asta.
Cat inca va mai fi un singur blog pe care sa-l citesc, lumea asta nu va arde mistuita de efemeritate.
Noi, inca desenem litere. Inca ne ambitionam sa scriem raspunsuri mai lungi de 5 cuvinte.
Noi suntem siroposi.
Pentru ca suntem ultimii trubaduri…

18 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Asteptari

hombre-levitando

Un pescarus superb m-a dojenit aseara pentru ca eram trist si dezamagit. Dorind sa-mi fie aproape, cu cele mai bune intentii, mi-a vorbit de durerea ce vine din a avea asteptari.
Nu este prima data cand aud asta.
Cumva, intr-o societate superficiala, in care din ce in ce mai putini oameni sunt dispusi sa-si asume lucruri, acest cliseu cu lipsa de asteptari devine tot mai pupular.

Incerc sa-mi imaginez o lume fara asteptari. Incerc sa-mi imaginez lumea mea fara asteptari si nu reusesc deloc. Poate ca totul tine de educatie, de felul in care bunicii mei au reusit sa-mi transmita niste principii, dar pentru mine o lume in care in care nimeni nu-si mai asuma nimic, in care manati de un egoism rapace calcam in picioare orice om de langa noi, este o lume distropica, in care nu vreau sa traiesc.

Defapt ce inseamna a avea asteptari?
Atunci cand spui unui om: buna dimineata, astepti sa-ti raspunda? Daca daruiesti unui om jumatate din felia ta de paine este firesc sa citesti in ochii lui apreciere? Atunci cand afara ploua si iesi fara umbrela, astepti sa te uzi?
Ce lume este aceea in care faptele noastre nu au consecinte?
Cum putem sa ne educam copiii spunandu-le ca pot face orice, oricand, pentru că greșelile lor nu exista, este vina celor care au avut asteptari?

Acel pescarus minunat cu certitudine stie asta. Puii de pescarusi superbi, sunt o dovada a educatiei primite. Si atunci? De ce am ajuns sa credem asta?
Pentru ca renuntam prea usor.
Pentru ca numarul oamenilor fara caracter s-au inmultit, au ajuns sa domine peisajul si condusi de instinctul de autoaparare incercam sa ne convingem ca cel mai bine ar fi sa lăsăm de la noi, sa nu avem asteptari.
Nu pot. Nu pot si nu vreau sa traiesc asa.

Astept ca atunci cand sunt corect cu un om si el sa fie corect cu mine, iar atunci cand nu este, refuz sa cred ca este vina mea, pentru ca am asteptat asta si voi considera ca omul acela este un nesimtit.
Da, voi avea in continuare asteptari si evident multe dezamagiri.
Dar dezamagirile vor veni din dorinta mea de normalitate si nu pentru ca voi accepta ca mizeria sa capete luciul normalitatii.

Continuati sa aveti asteptari. In oameni care raspund la bunatate cu bunatate, la iubire cu iubire, la oameni ce nu calca totul in piciore pentru a-si hrani un narcisism bolnav. Continuati sa credeti ca cei care nu dau doi bani pe asteptarile celor din jur, defapt nu dau doi bani nici pe ei.
In momentul in care cu totii nu vom mai astepta nimic, de la nimeni,  ce rost va mai avea totul?
Pentru ca fara asteptari nu exista nici responsabilitate. Exista doar egoism si superficialitate.

Eu inca am atatea asteptari de la lumea asta, de la cei dragi mie.
Tu?

12 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Teama

love-2055960_960_720

Tacerea aceea apasaratoare plutea peste noi ca o ceata inecacioasa. Aveam senzatia ca daca as spune un singur cuvant intreaga lume s-ar prabusi. Singuri, pe aleea acea pierduta din parc, paream doua naluci ce calatoresc spre nicaieri.
Ii simteam degetele in mana mea, dar nu indrazneam sa le mangai asa cum o faceam altadata.
Ce as fi putut sa-i spun? Ce rost avea?
Citeam in ochii ei superbi atata teama. Ce rost avea sa-i reprosez si eu felul in care se schimbase.
Intr-un tarziu, de nicaieri, buzele au inceput sa se miste si o voce straina, ce parea ca vine din adancul meu, a inceput sa rosteasca :
-Suflet, stiu ca esti speriata. Simt asta. Oamenii iau decizii ciudate atunci cand sunt speriati. Chiar daca  dor, stiu ca nu am nici un drept sa te judec.
Continua sa taca, privind pierduta. I-am mangaiat usor degetele, cautand sa-i transmit ca sunt acolo, nu doar fizic ci si emotional.

-Inteleg, suflet. Am inteles intotdeauna.
Te sperie toate aceste schimbari pe care ai dori sa le faci, te sperie gandul ca ai putea rani oameni dragi, te sperie ca pana si aceasta liniste bolnavicioasa s-ar risipi, iar necunoscutul te-ar zdrobi cu praful lui strain.
Stiu, suflet. De aceea sunt acum cu tine de mana, pentru ca stiu.
As vrea sa fiu acel barbat perfect pe care orice femeie il cauta. Dar nu sunt.
Sunt un pusti imbracat in haine de adult, visator si idealist.
Dar te voi tine de mana in cele mai grele momente ale tale, iar dalmatianul asta romantic, va sti, atunci cand va fi nevoie, sa fie o stanca care sa te protejeze de orice este rau. Iti promit asta.
Pe chipul Anei nici macar un muschi nu parea sa se clinteasca. Pasea in continuare tacuta, impasibila, ca o umbra ce cauta ceata pentru a disparea.
Uneori teama aduce resemnare.
Este cumplit sa alegi, atunci cand alegerile tale pot aduce durere oamenilor la care tii.
Si atunci…renunti.
In seara aceea in parc, in seara ce va veni, doua umbre tacute cautau solutii la temerile lor.

Stiu cine este femeia de care m-am indragostit, stiu ca alegerile pe care trebuie sa le faca o coplesesc, dar voi continua sa o privesc ca o pustoaica slaba si cracanata ce ma privea cu ochii ei mari, stranii si care a visat ca lumea, ca lumea ei inca poate fi schimbata.
O visatoare.

2 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Identitate

priv

Ma pierd printre litere, sarutand mugurii unor himere ce-mi strabat gandurile, lasand muzica stranie a tastaturii sa inunde camera. Este un mod copilaresc de a evada dintr-o lume rigida, ancorata intr-o realitate monocolora, preocupata prea mult de a avea si prea putin de a simti.
Mi s-a spus ca visatorii sunt calaretii rataciti a unei lumi prea aspra pentru sufletul lor imatur.
Poate.
Dar imi iubesc cicatricile nascute din lipsa mea de pragmatism si nu le-as schimba niciodata pe o atitudine „matura”, ascuns dupa masti ce nu vreau sa le mai port.

Aud des ca barbatii adevarati nu scriu chestii siropoase.
Barbatul „adevarat” este dur, insensibil, inchis intr-o carapace opaca unde nimeni nu poate patrunde.
Poate.
As vrea sa pot, chiar as vrea, dar oricat as incerca sa cobor din avionul de hartie ce ma poarta prin taramuri in care femeia este alintata si ridicata pe un piedestal, in locuri in care femeia are nevoie de iubire si nu de forta, nu reusesc sa-mi asum aceasta identitate.
Ma intorc la literele mele, la complimentele facute unui suflet drag, constient ca nu voi reusi niciodata sa pasesc cu talpile goale prin lumea reala, pentru ca tin prea mult la ceea ce sunt, iar daca as copia ceva din lumea asta, nimic din mine nu ar mai fi real.

Am incercat in ultima peroada sa ajut pe cineva cu o pagina profesionala.
O pasiune a unui suflet ce-si dorea mai mult.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-i creez o identitate proprie. Totul in jurul nostru tinde sa se omogenizeze. Din ce in ce mai rar oamenii, chiar si afacerile lor, au o identitate. Copiem mult. Reproducem ceea ce ni se pare interesant, incapabili sa facem noi ceva, sa aducem un strop de prospetime intr-un desert de clisee prafuite.
Din zeci de mii de pagini web, cu greu gasesti cateva care au o identitate. Cand poti recunoaste stilul fara sa cunosti autorul.
Unde poti ramane mai mult de 30 de secunde pentru ca ai gasit ceva nou.
Ador oamenii care stiu sa-si creeze o identitate prin tot ceea ce fac.
Ane cu picturile ei romantice, Potecuta intotdeauna vesela si plina de viata, Invisible cu doza ei de sarcasm, Crinuta si ale ei povesti desprinse dintr-o altfel de lume, Fata Vesela si alte cateva pagini pe care le admir pentru ca cei care scriu le-au creat dupa chipul si asemanarea lor.

Ane imi spunea ieri:
Visele idealiștilor, in general se dărâma, sunt nevoiți sa accepte realitatea spre dezamăgirea lor. Spun asta din experiența mea. Încrederea nemăsurata in oameni, duce la mari dezamăgiri. Poate știi asta.
Da, calutii nostri inaripati care ne poarta prin pulbere de vise, pe noi idealistii, isi frang des aripile.
Dar ori de cate ori ne-am prabusi, ne ridicam iar si iar aripile tintind spre nemurire.
Stiu atat de bine ce gust are pelinul dezamagirii. Dar daca as renunta la ceea ce sunt eu, doar pentru a nu mai suferii, durerea ar fi mai mare.
Intr-o lume in care exista atatia traineri, speakeri motivationali care te pot invata ce sa faci pas cu pas, inca mai cred ca poti fi cine vrei tu sa fi, nu ceea ce asteapta ceilalti de la tine.
Iar daca esti un tip siropos, ce crede ca o femeie trebuie alintata si mangaiata cu dragostea ta zi de zi, chiar daca este destul de probabil sa nu dureze vesnic si sa te prabusesti, fa ceea ce esti tu.
Fara identitate, cautand doar sa fi ” barbat”, defapt nu mai esti nimic.

14 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate