Arhive pe etichete: iubire

Unicorni

unicorni_Snapseed

Cândva, rătăcind pe un tărâm unde soarele părea pierdut, te-am întâlnit pe tine. Zburai în jurul meu, alungai norii cu aripile unicornului tău visător și zâmbeai.
Dumnezeule, cât de fermecător ai știut să zâmbești întotdeauna.
Într-o lume ce părea pierdută, tu ai adus magie, pasiune și mai presus de toate…încredere.
Câte secole au trecut de atunci?
Cine mai stie.

În lumea lor, doi oameni atât de diferiți.
În lumea noastră nebuni frumoși, căutând Gralul pasiunii, dansând prin ploaia caldâ de varâ.
Cu atât de puțin am fâcut atât de mult.
O iubire încolțita din stânci pârjolite de durere, transformată într-un câmp de maci.
Cumva, amândoi am știut să găsim trecerea aceea între lumi și am hrănit visele noastre cu tot ce ne-a fost interzis.
Lumea lor și lumea noastră.

Tu mai crezi în unicorni, dragostea mea?
Mai crezi în căsuța aceea pierdută pe malul unui rau, îmbătranind frumos unul lângă celălalt? Mai crezi că un covrig și o îmbrațișare este suficentă pentru a avea toată averea din lume?
Mai visezi la copaci vorbitori și câmpii de maci pe care pașesti descultă, undeva pe o planetă necunoscută, vrăjită de textele unui romantic incurabil ce te fac sa evadezi din lumea asta aspră și beteagă?

Oamenii spun ca nu există iubire și pasiune care să țină o viață. Dragostea durează trei ani, nu? Timpul erodează, rutina macină fiecare amintire frumoasă. Dar tot oamenii spun că nu există unicorni și că magia este o fantasmă.
Noi doi știm că nu este asa.
În fiecare zi de 20 ne amintim cine suntem noi.
Doi călători între lumi, ce au avut curajul într-un moment complicat, să creadă în nebunia lor și în unicornii lor perfecți.

Ce-am fi noi fără lumea noastră?
Doar niste măști triste, trăind într-o lume care nu este a noastră, pe care nu o întelegem și la care nu putem să ne adaptăm.
Nu eu!
Te iubesc, ghemul meu de om!!

Reclame

8 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

Floarea soarelui

photo-1533523611631-15e4ef69be08

I-am surprins privirea cum se pierde în albastru cerului, visând la o altă vară fierbinte. Zâmbea îndragostită. O lacrimă, sub formă de petală, s-a desprins usor plutind nostalgic într-un dans doar de ea înteles.
Deja îi era dor de el.

Îmbrăcat in hainele lui perfecte, de un albastru seducător, soarele știa că povestea lor s-a terminat. Poate la anul sau poate într-o altă viată.
Înca îi simțea respirația, puful galben ce-i mângâiase buzele atata timp. Îsi dorea sa ramană, dar era deja octombrie si amânase de prea multe ori plecarea.
Deja îi era dor de ea.

Obisnuiesc sa primesc complimente. Este adevarat, mai des atunci cand sunt senin. Mulți iubesc culoarea pielii mele albastre. Chiar si atunci cand pufi rebeli de nori nu-mi dau pace.
I-am vazut de atatea ori. Atația ani. Aceeași poveste.
Se indragostesc la inceput de mai, se iubesc ca doi adolescenti o vara intreaga și apoi se pierd in tacere, imbracati in haine arămii.
Vine iarna si deja o sa-mi fie dor de ei.

Trupul ei firav, înca căuta îmbrațisarea lui. Îi era atât de dor de felul in care o săruta dimineata, de soaptele lui fierbinți ce-o făcea sa viseze la nemurire. În depărtare, cerul de-un rosu aprins colora iesirea lui din scena. Întotdeauna a stiut să-si facă o iesire spectaculoasă.
Îl iubea așa cum l-a iubit în alte mii de vieți.
Stia că-l vede pentru ultima dată.

Iubirea este momentul acela când răsăritul îți apartine in totalitate. Când albastru devine mai mult decât o culoare, este zâmbetul din privirea ta.
Până la urmă lumea asta este atât de simplă.
Cer, pământ și uneori doi îndragostiți.
Ne pierdem în nimicuri, în ambiții si orgolii, uitând că lumea este albastră.
Preocupați sa ne sfașiem între noi, aproape am uitat să ne bucurăm de ultimele zile cu soare.
Acest text este o pledoarie pentru întoarcerea la normalitate.
Lumea poate fi si altfel.

5 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Focul din noi

DSC_0537_Snapseed

Deși întunericul s-a lăsat peste noi, flăcări mocnite ard peste tot. Am avut nevoie de un referendum pentru a aprinde ruguri și a arde emotii, luminând în noi parți învăluite în negură.
Ne-am amintit de Dumnezeu, așa cum ne-am amintit ca unii sunt mai vrednici de iubirea Lui ca alții.
Am țintuit cu focul inimii colegi, judecandu-i după propriile noastre alegeri, așa cum am redescoperit oameni care trăiesc în lumea lor, în bula lor de neutralitate, privind indiferenți cum arde întregul univers în jurul lor.

Au fost si revelații.
Oameni care habar au ce-și dorește partenerul de lânga ei, care trăiesc într-o rutină bolnăvicioasă, incapabili să înțeleagă dorințele celor apropiați, dar știau cu certitudine ceea ce-și doreste Dumnezeu.
Într-o societate în care 9 din 10 cupluri sunt atât de plictisite unul de celălalt încat doar o hartie si copiii îi mai țin împreuna, problema celorlalți a devenit mai importantă decât problema lor.

Într-un fel sau altul mâine o vom lua de la capat. În piesa aceasta proastă de teatru pe care o jucam cu toții.
Ne vom trezi dimineața, preocupați de a castiga bruma de bani necesară să mascheze nefericirea noastră profundă. Cumpărăm lucruri pentru că oameni avem tot mai puțini în suflet.
Și ne vom preface.
Că viata noastră, că familia noastră, că relatia noastră cu Dumnezeu este ceea ce trebuie sa fie.

Arde.
Iadul din noi s-a luminat mai bine ca oricând în aceste zile. Ura, indiferent de care parte a fost. Nepăsararea celor care au stat de-o parte ridicand din umeri, pentru ca nu e problema lor.
Blasfemia celor care au folosit Cuvântul Domnului pentru a-și justifica rugurile aprinse, uitând că Iisus a spus : „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
Am uitat că focul ar trebui sa incălzească suflete nu să le transforme în scrum.

Cred ca unica formă benefică de a arde este cea din iubire.
Să arzi, plin de pasiune, iubind pe cineva mai mult decât ai fost vreodată capabil să te iubesti pe tine.
Să traiesti alături de cineva daruindu-i zi de zi cea mai frumoasă parte din tine, să-l faci să-și dorească ca eternitatea să însemne o licărire din iubirea ta.
Caută-L pe Dumnezeu, dar nu fi zmintit să crezi că l-ai gasit doar printr-o rugă.
Credința nu este literă, credința este suflet.

Cine mai stinge ura din noi?

FOTO: Album personal.

Un comentariu

Din categoria Ganduri, Realitate

Twenty

8101668316_803240a30a

A trecut ceva timp peste noi.
Se spune ca timpul erodează totul, rutina roade din tine ca o hiena infometata, ne pierdem ucisi de inevitabilele imperfectiuni.
Si atunci, de ce eu inca te privesc ca un miracol?
De ce refuz sa las ghimpii realitatii sa se agate de visul nostru?

Imi amintesc inceputul, neincrederea si teama ce ma tinea legat de pamant. Ai luat fiecare za, eliberandu-ma, insuflandu-mi curaj, soptindu-mi cuvinte in care nici tu nu credeai:
-Povestea noastra se va sfarsi altfel, vei vedea.
Amandoi aveam atata nevoie de cuvintele tale, de aceasta scanteie magica care sa destrame intunericul din noi.

Nu exista oameni perfecti. exista oameni in care crezi si alaturi de care simti ca visele tale conteaza, care-ti insufla sentimentul ca poti mai mult.
Un om ce nu indrazneste sa zboare, va face tot posibilul sa-ti taie si tie aripile, pentru ca se teme ca asa te va pierde.
Din pacate acest gen de oameni au stiut sa ne ingroape pe amandoi.
Deocamdata.

Twenty
Va ramane intotdeauna mai mult decat un numar. Asa cum povestea noastra va fi intotdeauna mai mult decat o frumoasa nebunie. Timpul si rutina macina totul. Nu si lumea noastra. Pentru ca ea este construita din pasiune. Din credinta ca intr-o zi totul va fi altfel.
Twenty va ramane un vis ascuns in care ne vom refugia de fiecare data cand nu vom mai sti in ce sa credem.

Mi-ai promis ca la batranete vom avea ce povesti. Si avem. O nebunie unica, creata nimic si inramata adanc in sufletul nostru.
Acum, iti promit si eu ceva.
Nu voi renunta niciodata sa cred, sa sper si sa te incurajez sa zbori spre cer, imbratisandu-ti visele.
La batranete nu doar ca vei avea ce povesti, dar o vei face frumos, despre renastere si incredere.
Vom sti sa folosim timpul nu pentru a distruge ci pentru a creea.

Twenty, nu este doar un numar. Este o promisiune.

Te iubesc, M!

10 comentarii

Din categoria Ana

Prichinduța

12

Acolo, printre firele de iarba tunsa proaspat, am intalnit-o pe ea, prichinduta cu parul de foc, un sambure de nebunie si culoare, un degetel ce saruta mugurii de floare, inflorindu-i cu iubirea ei.
In cei 15 ani de viata, vazusem multe.
Pentru noi, labradorii, 15 ani sunt aproape o eternitate. In rutina aceea ce tindea sa devina enervanta, printre lacrimile de roua ale unei dimineti, miscarile nefiresti ale unor fire de iarba mi-a atras atentia inca de pe alee.
Intial am crezut ca este o minge si pentru cateva clipe amintirile tineretii si gandul savuros al gustului unei mingii de tenis m-au facut sa alerg in directia aceea..

Am vazut-o.
Superba. Parul rosu, ca o flacara ce arde in infinit, pielea creola, atat de fina.
Si ochii…
Dumnezeule, acea fiinta avea niste ochi ce nu puteau fi pamanteni.
M-a privit o clipa si s-a ascuns in spatele unei tulpini de margareta sperand sa nu o observ.
Era prea tarziu.
Si pentru mine si pentru ea.

Zi de zi asteptam nerabdator lesa pentru a iesi afara, doar pentru ai vedea chipul. Acolo, in iarba, fara sa ne vada nimeni, ne traiam povestea noastra nefireasca, neomeneasca, doua fiinte diferite, dar poate doua suflete pereche.
Imi placea sa-i ascult povestile. Adoram vocea ei de copil, asa cum eram fascinat de puterea ce o putea avea acest prichidel seducator.
In toata viata mea de caine nu cred ca am vazut o fiinta mai incapatanata ca ea. O fiinta ce nu accepta sa se dea batuta, catarandu-se pe fiecare fir de iarba, pe fiecare tulpina de floare pentru a merge mai departe.

Poveste ei era complicata, dar in acelasi timp atat de fascinanta. Se nascuse pe o planeta indepartata, intr-un alt univers, un loc unde florile si vegetatia disparuse, iar ea calatorise printre stele, pentru a gasi un alt camin unde cei care au supravietuit sa-si poata reface viata. Din pacate, cumva, globul de cristal in care calatorise s-a spulberat la intrarea in atmosfera, iar ea s-a trezit prizoniera acestei lumi, fara putinta de a se intoarce sau de a ce re ajutor.
Prichinduta cu parul de foc renuntase sa mai spere, resemnandu-se cu lumea aceasta, asa cum este ea.

Azi norii grei ai deznadejdii mi-au scuturat fiecare fi din blana.
Prichinduta a disparut.
Nu stiu de ce. Nu stiu cum, dar imi vine sa urlu la stele de dorul ei.
Imi lipsesc atat de mult povestile noastre, rasul ei, visele despre o lume departe de tot ce este aici, departe de lumea lor.
Imi lipseste privirea ei visatoare, atintita plina de speranta spre stele. Nu incetase niciodata sa spere ca intr-o o sa se intoarca in lumea ei salvandu-si poporul.
Era imposibil, dar o incapatanata desavarsita ca ea, era incapabila sa inteleaga asta.

Aveti grija cum calcati iarba. Undeva acolo, este o prichinduta cu parul de foc ce inca-si cauta drumul.

 

 

PHOTO: Albert Ai Conty

4 comentarii

Din categoria Fantezie