Arhive pe etichete: litere

Superman

De-la-Om-la-SUPER-OM.jpg

Imi amintesc cand m-am indragostit de tine. Erai o pustoaica firava, un ghem de om, dar care reusea sa impresioneze prin puterea ce o degaja in jurul ei.
Cred ca asta am iubit intotdeauna la tine. Puterea de a ramane in picioare.
Dar nu mai vreau. Nu mai vreau sa iubesc un super om.
Imi este dor de femeia care lasa capul pe umarul meu si plangea in tacere. De puful meu firav, pentru care lacrimile si oboseala erau atat de firesti.

Este mult, chiar si pentru tine.
Prea mult.
Doua joburi, framantari, stres, indifirenta celor de la care astepti empatie, piciul, adolescenta, cifre, litere, culoare, frustrari, dureri de care sti doar tu, o epuizare pe care o maschezi intotdeauna in spatele unui zambet larg, 3-4 ore de somn, ganduri, teama, speranta, vise, neputinta, incapatanare.
Prea mult. Mult prea mult.

Unde sunt desenele tale, unde sunt cartile pe care le citeai cu atata pasiune? Piesele de teatru, reintalnirea cu o veche prietena si o cafea bauta pe o terasa stropita de vapori reci de apa. Unde sunt rolele si dupa amiaza pierduta intr-un sezlong uitand de tot si toate. Unde este ceea ce-ti doresti tu cu adevarat sa faci si nu ceea ce cred cei din jurul tau ca ar fi mai bine?

Candva mi-ai spus ca urasti mediocritatea.
Si eu.
Dar nu m-am dat in vant niciodata dupa eroii din benzile desenate. Iar tu esti acum un superom, imbracat intr-o mantie ingrozitor de epuizanta. Te astept acasa.
Dezbraca acest costum care te sufoca si lasa-ti capul pe umarul meu. Descarca-te de tot si toate si ramai goala. Sti cat de ador goala.
Fi tu, un om, nu un superom.

7 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri, Realitate

Intr-un alt univers

paralleee-04

 

Intr-un alt univers, unul atât de îndepărtat încât nici umbra întunericului din noi nu ar putea ajunge, imi place sa cred ca proiectiile noastre paralele duc o viata diferita de a noastra.

Imi imaginez un univers în care oamenii nu dau doi bani pe nevoia de a ieși în evidență. Ei trăiesc linistiti, împăcați cu ceea ce sunt, fără chipuri de aur si suflete de balegar.
O lume in care cuvintele piti, miti, pisi, baietas sunt atat de straine incat oamenii aceia nici nu si-ar putea imagina ca exista un loc, intr-un colt intunecat al altui univers, unde semenii lor le folosesc ca epitete.

In acel univers copiii sunt educati iar si iar despre ce inseamna bunul simt, simplitatea, modestia. Sunt crescuti invatand mai presus de orice altceva, ce inseamna respectul, altruismul, cultura, setea de a-ti imbogati permanent cunostintele. Este o lume in care copiii habar au de valoarea lucrurilor materiale, pentru ca parintii nu se simt in competitie unii cu ceilalti si nu simt nevoia de a demonstra ceva ca refulare a propriilor frustrari.

O lume in care scoala cizeleaza nu educa. In care fiecare caracter al unui copil este modelat pe structura lui si nu uniform de parca ar fi o turma de oi. Un sistem de invatamant in care copiii sunt slefuiti sa devina oameni mai buni, personalitati mai complexe si mai elevate si nu doar niste unelte cu o memorie buna.
Un univers in care parintii isi iubesc atat de mult copiii incat fie si doar ideea de a-si petrece doar cateva ore alaturi de ei li se pare inaceptabila.

In acel univers vulgaritatea, limbajul de ultim drojdier, atat de comun la noi, denota incultura si prostie, iar oamenii care il folosesc sunt marginalizati, lasati sa-si deverse frustrarile singuri, pentru ca acolo, o persoana care isi foloseste obiectul sexual ca argument, isi stigmatizeaza parintii, profesorii si toti cei care au educat-o.
Oamenii, acolo, au invatat sa foloseasca cuvintele.
Nu au nevoie de agresivitate, de tupeu, de vulgaritate pentru a-si face interlocutorul sa priceapa ceea ce doresc sa spuna.

Mi-ar place sa ma trezesc intr-o dimineata in locul acela, sa merg la job si sa nu fiu nevoit sa aud ore si ore in sir stiri despre cocalari mediatizati ca modele, domnite atat de retusate incat si clovni sunt mai naturali , sa merg o zi la job sa privesc monitorul regiei si sa ma simt fericit ca am scapat de lumea asta mizera in care nici noi nu mai stim spre ce aspiram.
Vreau sa ma trezesc intr-un univers unde sa nu duc dorul marlaniei, nesimtirii, tupeului a cultului exagerat pentru imagine, un taram in care oamenii iubesc oameni si nu lucruri.

Trebuie sa existe un univers in care succesul inseamna nivelul de cultura si inteligenta la care ai ajuns si nu marca hainelor de pe tine, in care oamenii traiesc cu zambetul pe buze si nu intr-o competitie nesfarsita cu cei din jurul lor.
Un univers in care oamenii casatoriti imbatranesc fericiti tinandu-se de mana, stiind ca sufletul lor se afla exact in locul in care trebuie sa fie, un loc in care relatia este un model pentru copii lor si nu doar un etern compromis facut din diferite motive.

Intr-un alt univers in care oamenii privesc dragostea ca pe o magie si nu doar ca o casuta ce trebuie bifata de-a lungul vietii. O lume ce-a inteles la timp ca fericirea nu vine din ceea ce ai ci din ceea ce simti. Un loc in care Dumnezeu vine din interiorul sufletului croindu-si drum spre exterior si nu din exterior, impins fortat spre interiorul sufletului.

Ufff, m-am pornit…:))))
Intotdeauna am visat ca voi calatori printre stele.
Oare voi intalni acest univers?

9 comentarii

Din categoria Fantezie, Fără categorie, Ganduri, Realitate

Nevoia de cuvinte

fig-06-04-2017_08-34-26-vintage

Am inceput sa ma joc cu literele in adolescenta. Nu cu foarte mult talent, pentru ca erau doar incercari timide, dar pentru un pusti introvertit si visator, desenul acela, al frazelor, era unicul mod de a evada din realitate.
Puterea unui cuvant am inteles-o mai tarziu.
Confruntat cu demonii imaturitatii si intunericul unor probleme ce ma copleseau, o bucata de hartie de patru pagini, scrisa cu empatie si altruism de o pustoaica pe care abia o cunoscusem, a facut sa constientizez puterea unui text scris cu sufletul.
Poti ucide un om, emotional, tintuindu-l in cuvinte sau ii poti darui aripi nevazute tesand din litere o plasa de incredere.

Anii au trecut, lumea a evoluat, bucata aceea de hartie a fost inlocuita cu un ecran ce ne asculta rabdator, dar esenta a ramas. Cateva cuvinte, frumos mestesugite, pot fi bula de oxigen pentru un om aflat intr-un moment extrem de greu, asa cum un singur cuvant te poate arunca in infernul deznădejdii
Cand am scris primul articol pe acest blog nu m-am gandit nici macar o secunda la puterea pe care o poate avea o ideea pusa in pagina.
Apoi am inteles.
Atunci cand scri, creezi o lume. O lume in care pot exista demoni sau ingeri. Uneori cititorii tai se identifica cu aceasta lume, iar responsabilitatea ta devine imensa, pentru ca le poti darui vise sau otrava.

Acum mai bine de 20 de ani, o bucata de hartie, cateva randuri scrise ingrijit, au devenit o armura care mi-au dat curajul ca in toti anii ce au urmat sa nu ma dau niciodata batut.
Cand am inceput sa pictez litere am dorit sa daruiesc macar o mica parte din ceea ce am primit atunci. Am dorit ca acest loc sa fie un refugiu unde poti sa te incarci cu vise.
Da, Ana, mi-am dorit ca taramul acesta sa devina o insula pentru tine, unde sa te poti refugia atunci cand furtuna iti matura viata. Un loc cu plaje, nisipuri, vise si iubire,  sa te poti ascunde in spatele unei litere magice atunci cand realitatea te doboara.
Tot ceea ce am scris in ultimi trei ani este doar o lunga scrisoare in care am incercat sa impletesc din litere aripi pentru momentul in care te vei ridica si vei zbura spre cer.

Se intampla ca uneori un visator ratacit sa poposeasca aici, pe acest taram creat pentru tine si sa se identifice cu el. Nu am multi cititori, dar ii pretuiesc pentru ceea ce sunt ei. Pentru ca cei mai multi  inteleg cu adevarat puterea si nevoia de cuvinte.
In ciuda a ceea ce crede majoritatea, cuvintele nu sunt doar niste prescuratari pe care le folosim pe mesagerii si retelele de socializare pentru a comunica.
Cuvintele sunt viata. Si moarte. Vise si credinta.
Avem nevoie de cuvinte, iar fiecare litera pe care o tastam poate deveni o treapta pentru cineva drag sau o prapastie pentru noi sau cei din jurul nostru.
Suntem singura specie de pe aceasta planeta capabila de asa ceva, iar noi irosim acest dar spunand de cele mai multe ori stupiditati.

As vrea sa am talentul de a ma juca cu literele intr-un mod macar decent. Dar nu-l am. Nici macar tie, Ana, nu am reusit sa-ti transmit starea pe care am primit-o eu acum doua zeci de ani.
Regret enorm.
Dar poate ca acei oameni minunati care mai citesc ineptiile din cand in cand inteleg perfect puterea unei litere.
Sper ca macar ei sa reuseasca sa sadeasca in sufletul celor care-i urmaresc o samanta de speranta.
Avem atata nevoie de cuvinte.

 

Sursa foto: internet

 

29 comentarii

Din categoria Ana, Fără categorie, Ganduri, Realitate

Despre dragoste

12852593-md

Cineva mi-a spus la un moment dat ca dragostea mea pentru ea nu poate tine loc de realitate. Ca visele si romantismul meu nu pot tine loc atingerilor reale. Atunci m-a durut, pentru ca eu cred ca mangaierea unui suflet este mult mai tandra si calda decat mangaierea unui obraz, dar iubesc prea mult acea persoana pentru a ma supara pe ea. Astazi am gasit o pilda care mi-a amintit intr-un mod miraculos de acea poveste. De ceea ce inseamna sa fi alaturi de cineva dincolo de puterea lui de intelegere. De faptul ca uneori imaginatia si dragostea pot fi mai vindecatoare decat realitatea palpabila.
Stiu, este o pilda veche, multi ati citit-o, dar cred ca este un mod placut de a ne reaminti ce inseamna puterea magica a unui suflet bun :

„Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră, pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă priveliştea pe care o putea oferi unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare dupăamiază, cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede afară.Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi când i se descria, de către colegul său, amănunţit, ce se întâmplă în afara spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat.
O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi, admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc.
Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului.
Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi vecinul de cameră nu
putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze costumele, carele alegorice şi caii împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de la biserica din apropiere.
Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt de a se bucura de priveliştea de afară. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea.
Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul neînsufleţit.
Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se transferă în locul care şi-l dorise atâta. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară.
În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?

Sora îi răspunse surprinsă: Vai! Nu ştiaţi că vechiul
dumneavoastră coleg de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi adăugă:
Poate că voia să vă încurajeze?”

Cineva, o buna prietena invizibila, scria zilele acestea despre ingeri. Despre oameni care daruiesc iubire neconditionat.
Poate cea mai pura forma de iubire este cea in care daruiesti ceea ce nici macar tu nu ai. Cand daruiesti liniste desi in sufletul tau este un ocean intreg de neliniste. Cand mangai lacrimile cuiva drag, mascandu-le pe ale tale.
Poate ca dragostea mea nu pote tine loc de atingerile fizice.
Stiu insa ca daruiesc din suflet poate ceea ce eu nu am sa am niciodata.

16 comentarii

Din categoria Ganduri

Ce-ti pot oferi tie…

1511530816

Este o saptamana magica, zile in care dezbracam hainele zapezii si cautam flamanzi caldura unui zambet. Saptamana in care partea frumoasa din viata noastra, femeia, devine o muza pe care o sarbatorim.
Ieri citeam un text, pe blogul unei frumoase domnite, aflata intr-o dilema existentiala, referitor la barbatii din viata ei. Retorica se invartea in jurul incertitudinii privind ceea ce are fiecare de oferit. Doi oameni de afaceri, unul la o varsta rezonabila, dar si un profesor, care parea ca iese din schema datorita laturii materiale precare.
M-a chinuit acel text.
Am adormit, tarziu in noapte, framantat de aceasta dilema:
-Ce-ti pot oferi tie…?

Gandurile mele nu merg doar la o anumita persoana, pur si simplu caut in mine raspunsuri.
Daca femeile isi doresc atat de mult sa stie ce are un barbat de oferit, eu stiu?
Am suficente bunuri, un job satisfacator, o situatie materiala reusita?
-Ce-ti pot oferi tie…?

Probabil ca va suna dezarmant de sincer si voi scadea in ochii multor femei, dar oricat de mult m-am framantat, raspunsul a fost acelasi:
Nu vreau si nu pot oferi nimic de genul acesta.
Felul de femeie pe care-l ador eu este diferit.
Imi plac ochii caprui, parul negru, dar intotdeauna femeia visurilor mele va fi o femeie independenta.
Eu nu pot iubi altceva decat o femeie libera. O femeie dependenta de ceva sau cineva este pentru mine un om legat cu lanturi ce nu va reusi niciodata sa se ridice.
Este o prizoniera.

Si totusi.
De ce si-ar dori o femeie sa se trezeasca in fiecare dimineata alaturi de mine?
Ce-ti pot oferi eu tie …?
Eu, nimic, dar amandoi ne putem oferi multe.
In primul rand incredere.
O relatie reusita se bazeaza in primul rand pe incredere. Nu poti construi nimic atata timp cat nu te simti. Cat timp nu-l simti pe celalalt, emotional, langa tine.
Ador femeile care au pasiuni.
Ana, despre care am vorbit atat de mult, este o femeie care are o lunga lista de lucruri in care se regaseste.
Iubeste sa citeasca, sa picteze, iubeste fotografia, copiii, iubeste florile, culorile, are un bun gust estetic, cred ca as putea umple lejer cateva pagini cu pasiunile ei.
Recunosc sincer ca este motivul pentru care m-am indragostit de ea.

Ce-ti pot oferi tie, Ana?
Un prieten, un om pe care sa-l simti in fiecare moment al vietii tale aproape.
Un iubit care sa stie sa transforme o seara banala intr-una magica, dar si libertatea de a colinda singura pe strazi, atunci cand ai nevoie de clipe de singuratate.
Iti pot oferi pasiune, emotie, culoare, dar mai mult decat orice iti pot oferi un zambet si o vorba calda atunci cand ai mai multa nevoie de asta.
Pot face orice, atata timp cat esti tu.
Cat esti tu, Ana cea nebuna si dificila, cat nu renunti la visele si pasiunile tale si te bati in fiecare zi pentru asta.
Daca astepti ca prezenta mea sa rezolve ceva miraculos in viata ta, probabil ca nu se va intampla, dar impreuna, comunicand, putem construi o viata la sfarsitul careia sa privim inapoi multumiti de deciziile noastre.
Nu caut o femeie care sa fie o gospodina perfecta, o bucatareasa desavarsita, dar imi doresc alaturi o femeie care sa-mi zambeasca ca un inger in fiecare dimineata si care atunci cand se trezeste sa fie exact in locul in care si-ar dori sa fie.

Ce-ti pot oferi tie…?
Probabil nimic din ceea ce nu poti obtine si singura.
Doar promisiunea ca atunci cand nu vei mai privi spre cer cu speranta si vei lasa privirea in jos a deznadejde, voi sti ca te-am dezamagit.

8 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri