Arhive pe etichete: magic

Răsărit

69320543_748288268924369_1393406077948657664_n_Snapseed

Poate că el îți va rupe bucăți din suflet târându-te intr-un abis al incertitudinii de a cărei existență nu ai stiut vreodată.
Poate că vor fi clipe când toate lacrimile din lume nu vor curăța furia si deznădejdea ce-ți vor mătura gândurile.
Îți poate lua multe, dar nu-ți poate lua niciodatä diminețile pe plajă, felul în care dai viață răsăritului de poveste din fotografiile tale.

Sunt oameni care apar in viața noastră răvășind tot. Vise, iluzii, sentimente. Oameni ce ne fărâmă în miliarde de bucăți, nepăsători la consecințe. Himere, se transformă usor în călăii naivității noastre.
Te privesc prabusindu-te, sarutand pământul cu aripile frânte.
Doare.
Dar așa cum soarele mângâie marea în fiecare dimineață, alungând intunericul,
cumva vei găsi o cale și vei avea din nou răsăritul tau.

Timpul validează o relație.
Fiecare secundă petrecută lângă un om care iți ucide zâmbetul, care iți hrănește temerile transformându-le în ulii, este o cărare catre întuneric. Nu există iubire acolo unde există întrebări fără răspuns. Otrava unui om, a unei relații, poate ucide mai cumplit ca orice altă armă.
Nu ești singură și tu ști asta, dar tu ești unicul antidot care te poate salva.
Tu și răsăritul tău roz.

Ai grijă de tine, pescăruș!

11 comentarii

Din categoria Realitate

Rădăcini

bunica

Suntem doar o parte din trecutul nostru, din cei ce-au fost înaintea noastră. Fiecare celulă din noi s-a născut cu sute, poate cu mii de ani în urmă și este suficent să vezi sclipirea din ochii unui bunic atunci când își mângaie nepotul pentru a întelege că viața e mai mult decât un ciclu.

În nopțile de iarnă, când viscolul și fulgii de nea bătătoreau pământul, buni meu ieșea afară și aproape toată noaptea construia în curte un derdeluș pentru noi nepoții. Întotdeauna m-a fascinat această putere a unor oameni vlăguiți de problemele vieții de a găsi resurse pentru hălcile acelea mici de carne, năzdrăvane, care roiesc în jurul lor.
Poate că bunicii nu sunt de aici, poate că vin de pe o planetă necunoscută, se îmbracă în hainele si trupul părinților noștri, redându-ne un strop din timpul pe care nu-l avem.

Mi-au fugit puțin gandurile la toate astea pentru că azi este aniversarea unei ființe fermecătoare. Nu știu dacă este de pe Venus, pentru că este o ea, dar știu cu certitudine că este gura de oxigen pentru câțiva pământeni.
Dumnezeule, ce ochi blânzi are!
La mulți ani, buni!

4 comentarii

Din categoria Realitate

Acuarelă

622397_e08bf840dba54b10b157461a50511547_mv2_d_2356_1571_s_2

Nu am avut niciodată talent la desen. Uneori mă joc cu literele, ca o formă abstractă de pictură, dar dansul acela superb al liniilor, al pensulei, recunosc că nu l-am stăpânit niciodată.
Dar ador culoarea.
Îmi place modul unic în care o pictură bună te face să visezi. Acel grăunte magic ce rascolește în tine locuri ce le credeai uitate, secundele  în care încerci să te pui în pielea artistului pentru a cauta sensuri şi înţelesuri diferite de ceea ce vezi în faţa ta.

Ea pictează superb.
Este o formă plăcută de a se elibera. Îi lipseşte încrederea în sine, poate şi pentru că cei de lângă ea nu au încurajat-o niciodată, dar are acea scănteie care dă viaţă unei bucăţi de pânză.
Uneori visez la un loc departe de lume, de tot şi pe ea stând în faţa unui şevalet şi povestindu-ne tuturor, prin desen, cât de minunată este universul din interiorul ei.

Ieri mi-am cumpărat şi eu o pensulă şi un set de acuarelă.
Nimic sofisticat, ceva de începător, dar mi-am dorit să-i pictez chipul.
Să pot reda tuturor ochii ei superbi, cameleonici, ce reuşesc să prăbuşească în mine orice formă de rezistenţă. Tenul măsliniu, aproape perfect, pielea catifelata şi lanţul acela provocator de la glezna dreaptă.
În nebunia mea am sperat că pot desena cu pensula ceea ce simt.
Dar nu pot.

Acum am o acuarelă, o pensulă, figura unei femei superbe, dar defapt nu am nimic.

 

Notă: Text reeditat.

10 comentarii

Din categoria Ana, dragoste, Fantezie

Feminitate

woman-2498725_960_720

Cel mai sofisticat mod de a fi al unei femei este simplitatea.
Cât de încântătoare poate fi o femeie imperfectă, O femeie ce s-a acceptat asa cum e și nu simte nevoie să schimbe nimic pentru a ieşi în evidenţă.
O şuviţa de păr rebelă, de ce nu, căteva fire cărunte, buze proaspete, dezbrăcate de polimeri, ochii ce te răscolesc prin magia lor, feminitate.
Sedus de pictura veche, de farmecul feminin neprelucrat, poate că sunt subiectiv.
Nu-mi pot imagina o Gioconda cu tatuaj şi nici o Afrodita vopsită ca un perete.
Există atâta perfectiune în micile defecte feminine.

Îmi amintesc chipul celei mai frumoase femei pe care am vazut-o vreodată. Ten măsliniu, păr saten, lung, pierdut pe umeri. O privire ce trăda o siguranţă de sine copleşitoare.
Nimic din glamourul divelor moderne, dar o simfonie a graţiei şi a armoniei ce o aducea aproape de perfecţiune.
În timp am rămas cu această slabiciune pentru farmecul feminităţii naturale, a culturii încrederii în sine fără nevoia obsedantă de a epata, de a ieşi în evidenţă cu orice preţ.
Este atât de fascinantă o femeie ce-și acceptă imperfecțiunile fără a-și bate capul cu ce cred ceilalți.

Într-o lume în care tehnologia și produsele cosmetice te pot transforma în orice, oricând, când trendul si turma dictează felul în care te îmbraci sau te porti, cred că cea mai sofisticată femeie pe care am văzut-o vreodată rămâne totuși o brunețică slăbuță, misterioasă, îngrozitor de imperfectă, rătăcită într-un univers de dive.
Dar ce știu eu ce e frumusețea…

6 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Semne

photoshop

Nu înțelegi disperarea până când nu te agăți de o rădăcină uscată, pe marginea prăpastiei, privind la hăul de sub tine.
Atunci, orice adiere de vânt, orice pescăruș care zboară, capăta un sens mistic, strângi până la sânge de ultimul tău ciot de sperantă și crezi.
Semnele apar atunci când accepți că unele lucruri nu trebuie să le întelegi, trebuie doar să le simți.

Un nor care apare de niciunde și te protejează atunci când nu mai aveai nici o speranță. Același nor care-și oprește lacrimile brusc, cât să privești în ochi un pescăruș ce s-a apropiat de tine pentru a-ți transmite că o sa fie bine.
O floare de foc al cărei sens îl înțelegi după doi ani, într-un moment când agățat de rădăcina aceea deasupra prăpastiei aveai atâta nevoie să ți se spună să ai încredere.

Cu toți ne temem. Chiar și cei care-și ascund demonii întunericului departe de ei însăși. Nu există certitudini, există doar speranța că răul cel mai mare nu ți se poate întâmpla ție.
Iar atunci când se întâmplă…
Atunci, unica șansă este să ai lângă tine cei mai frumoși oameni. Cei care stau pe buza prăpastiei, aplecați și îti șoptesc, privindu-te in ochi:
-Nu am să te las să te prăbușești, sunt aici, va fi bine.

Nu știu ce va fi mâine, dar știu ce a fost azi, ceea ce a fost ieri și mai știu că oricât de greu mi-a fost în viață, o mână nevăzută mi-a adus aproape cei mai frumoși oameni din lume.
Iar dacă mă voi prăbuși, voi avea în palma mea o parte din ei, din transpirația lor. Ultimul lucru pe care-l voi vedea nu va fi marginea prăpastiei ci chipul lor zâmbind.
Iar zâmbetul lor este cel mai bun semn că o să fie bine.

7 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri, Realitate