Ana

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

Publicitate

Cei de lângă noi

Cândva, cineva drag mi-a mărturisit că preţuieşte prezenţa mea pentru că nu o menajez deloc atunci când greşeste. M-a surprins, obişnuit cu oamenii care caută comoditatea unor prietenii superficiale. Sub marota amăgitoarei clipe de linişte este mai simplu să te înconjori de oameni care spun şi aud doar ceea ce vrei tu.
Poate că sunt eu defect, dar cred ca o persoană care nu reuşeste să te facă să-l urăşti pentru onestitatea lui, un om care nu răscoleşte cu adevărat tot ceea ce sti tu, nu-ţi poate fi niciodată un prieten.
Avem nevoie în viaţa noastră de oameni care să ne facă să zâmbim, dar avem nevoie şi de prieteni loiali care să ne zdruncine bine atunci când e cazul.
Cei de lângă noi, cei care contează, întotdeauna vor scoate gunoiul pe care noi l-am ascuns sub preş şi vor vorbi despre el. Pentru că asta fac prietenii.

Într-o lume în care reţelele de socializare fac ca oamenii să fie despărţiţi doar de un click, în care descoperim şi redescoperim prietenii, tindem să depreciem noţiunea de om apropiat.
Este mai simplu ca în spatele unei măşti să zâmbim fad, imbăindu-ne într-o călduţă superficialitate. Până când…
Până când întunericul ne mângâie parşiv pe frunte. Nu poţi înţelege până nu ajungi să-l priveşti în faţă.
Atunci, tot ceea ce ştiai despre oameni se schimbă. Înveţi valoarea unui umăr care este acolo când ai nevoie, iar asta e tot ce contează.
El devine – Cei de lângă noi.

Semne

Nu înțelegi disperarea până când nu te agăți de o rădăcină uscată, pe marginea prăpastiei, privind la hăul de sub tine.
Atunci, orice adiere de vânt, orice pescăruș care zboară, capăta un sens mistic, strângi până la sânge de ultimul tău ciot de sperantă și crezi.
Semnele apar atunci când accepți că unele lucruri nu trebuie să le întelegi, trebuie doar să le simți.

Un nor care apare de niciunde și te protejează atunci când nu mai aveai nici o speranță. Același nor care-și oprește lacrimile brusc, cât să privești în ochi un pescăruș ce s-a apropiat de tine pentru a-ți transmite că o sa fie bine.
O floare de foc al cărei sens îl înțelegi după doi ani, într-un moment când agățat de rădăcina aceea deasupra prăpastiei aveai atâta nevoie să ți se spună să ai încredere.

Cu toți ne temem. Chiar și cei care-și ascund demonii întunericului departe de ei însăși. Nu există certitudini, există doar speranța că răul cel mai mare nu ți se poate întâmpla ție.
Iar atunci când se întâmplă…
Atunci, unica șansă este să ai lângă tine cei mai frumoși oameni. Cei care stau pe buza prăpastiei, aplecați și îti șoptesc, privindu-te in ochi:
-Nu am să te las să te prăbușești, sunt aici, va fi bine.

Nu știu ce va fi mâine, dar știu ce a fost azi, ceea ce a fost ieri și mai știu că oricât de greu mi-a fost în viață, o mână nevăzută mi-a adus aproape cei mai frumoși oameni din lume.
Iar dacă mă voi prăbuși, voi avea în palma mea o parte din ei, din transpirația lor. Ultimul lucru pe care-l voi vedea nu va fi marginea prăpastiei ci chipul lor zâmbind.
Iar zâmbetul lor este cel mai bun semn că o să fie bine.

Drumul spre nemurire

In fata mea, doi oameni frumosi, pictati de ridurile batranetii, merg de mana zambindu-si complice. Din hainele lor, mai degraba ponosite, realizez cu usurinta ca nu fac parte din categoria celor care au reusit financiar.
Si totusi, in fericirea de pe chipul lor, in pasiunea cu care inca se privesc, oamenii acestia au tot ceea ce-si doresc.
Ea il critica, putin iritata, iar el accepta cu un stoicism pe care doar adevarata iubire ti-o da.
O priveste cald si o strange de mana. Ea intelege si tace.
Este felul lor de a se pretui si a rezolva conflictele.

Privesc la generatia mea, obsedata de succes si de imagine.
Cui sa-i mai explici ca fericirea vine din lucrurile simple, ca succesul nu inseamna a avea lucruri ci oameni frumosi langa tine.
La ce-ti foloseste succesul daca batranetea va insemna un purgatoriu lung, alaturi de un strain? Cei mai multi din generatia mea spun ca fac asta pentru copii, dar nu am auzit nici un copil cerand parintilor sa-si sacrifice viata pentru ei.
Dimpotriva.
Atunci cand vor creste, vor avea in fata lor doi oameni zbarciti de nefericire, iar ei, copiii, vor purta aceasta povara zi de zi.
Nu este nimic mai dureros pentru un copil ajuns la maturitate decat sa descopere adevarul despre viata parintilor lui.

Priveam la cei doi batrani din fata mea.
Cu certitudine ca in decursul vietii lor au facut alegeri. Puteau avea alt destin. Hainele ponosite care le aveau acum pe ei, cu siguranta puteau fi unele mult mai bune daca faceau alte alegeri.
Dar alegerile lor i-au adus aici. Intr-o zi de sambata, pe o strada, tinandu-se fericiti de mana pentru ca se au unul pe celalalt.
In simplitatea lor, acesti oameni mi-au umplut sufletul de speranta ca se poate si altfel.
Ca batranetea poate fi si un drum spre rai alaturi de o persoana draga.
Nu stiu daca aveau copii, dar as fi fost atat de fericit, daca eram copilul lor, sa-i vad asa.
Pentru mine, ca si copil, doar vazandu-mi parintii atat de fericiti pe caile batranetii, era dovada ca parintii mei au avut grija de mine oferindu-mi un exemplu prin viata lor..

Simplitatea. Alege oamenii nu lucrurile. Iubeste, pentru ca doar iubind cu adevarat poti construi ceva. Daruieste. Iarta.
Sunt atat de multe lucruri care ne pot schimba viata.
Sunt atat de multe lucruri care ne pot face, ca peste ani , noi sa fim priviti din spate si invidiati de un tanar, sedus de batranetea noastra fericita.
Singur, intr-un azil, uitat de tot si toti, va conta prea putin motivele pentru care ai ajuns acolo.
Cu haine ponosite si riduri pe fata, batranetea este oglinda omului care am fost. A alegerilor pe care le-am facut. A omului pe care am stiut sa-l pastram langa noi.
Defapt batranetea este coperta cartii despre viata ta.
Ea spune totul despre tine si despre carte.
Nu ceea ce ai facut intr-un capitol al vietii, ci despre ce a fost aceasta poveste.
Batranetea este o alegere.
Poate cea mai importanta din viata.

Asa a vrut Dumnezeu

Eram pe niste stradute intortochiate cand o mana de copii de 11-12 ani ne-au taiat calea, alergand de pe un trotuar pe altul, impartind niste foi de hartie scrise cu pixul.
Nu obisnuiesc sa primesc flyere publicitare, dar de data aceasta ceva mi-a atras atentia.
Picii aceia, fara nici un insotitor, pareau ca au pus in acele bucati de hartie o parte din copilaria lor.
Asa am cunoscut-o pe Ana.