Arhive pe etichete: sentimente

Despre voi

230312_2061123886506_8134704_n

Eram inca un mucos, abia iesit din adolescenta, orgolios si incapatanat, cand m-am indragostit de o persoana interzisa. Intotdeauna reusesc asta. Sa intru in povesti complicate, devenind un proscris pentru cei din jur.
Singur, intr-o poveste imposibila, cersindu-mi dreptul la propriile alegeri, in viata mea au intrat doi oameni ce si-au asumat riscul de a mangaia un condamnat la moarte.
Am gasit in ei si la ei un loc unde prietenia a contat mai mult decat orice dogma lumeasca, poate chiar si cea familiara.
Am gasit doi oameni care ne erau prieteni, confidenti, parteneri in tot si toate.
Habar am daca acea relatie proscrisa a fost un lucru bun sau rau. In viata am invatat ca nimic nu este intamplator. Cu siguranta insa ca acei oameni au fost umbrela noastra intr-o furtuna ce ameninta sa ne inece cu totul.
Multumesc Bogdan si Claudia.

Peste ani, coplesit de niste probleme emotionale si fizice, organismul meu a cedat. O viata intreaga reusisem sa ma tin departe de intalnirile cu spitalele, iar ciocnirea cu mediul acela risca sa devina o ancora care sa ma scufunde cu totul.
Fizic, emotional si profesional.
In perioada aceea, un om aproape necunoscut, un suflet frumos si-a asumat riscul de a veni langa mine si a-mi intinde o mana.
Si nu doar atunci.
A continuat sa fie acolo.
Atat cat poate fi un om langa tine, cand tu te retragi in carapacea ta ne lasand pe nimeni sa se apropie.
Multumesc, Ady Constantin.

Azi mi-am dorit sa scriu cateva randuri despre prietenie.
Despre oamenii din viata mea care au fost acolo cand toti ceilalti priveau in alta parte.
Intotdeauna am crezut ca prietenii sunt cel mai frumos dar al divinitatii. Pentru ca uneori, prietenii adevarati sunt unicul rasarit intr-o bezna in care te invarti singur.
Iar ei merita sa stie ca-i pastram acolo in sufletul nostru.
Si pretuim tot ce-au facut pentru noi.
Prietenii adevarati nu se castiga la o bere. Nici nu se pierd atunci cand se strica vremea si vremurile. Ei sunt acolo, scrijeliti in amintirile si sufletul nostru.

Intotdeauna am fost un tip rebel, nonconformist, care si-a asumat anumite alegeri si a mers pana in panzale albe cu ele. Introvertit, extrem de selectiv cand e vorba de oameni, nu fac parte din tipologia prietenului de gasca.
Poate de aceea pretuiesc atat de mult oamenii care cu adevarat au stiut sa vada in mine un suflet in care poti avea incredere.
Multumesc celor ce mi-au respectat alegerile, chiar daca ele nu au corespuns intotdeauna standardelor lumii in care traim.
Maine ma voi gandi la ei stiind ca si ei se gandesc la mine.

Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. – Nicolae Steinhardt

Reclame

7 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Ultimii trubaduri ai literelor

poesie-romantiche

Copilul ratacit al unei lumi rece, mereu grabita, ulimimul trubadur esti tu, suflet ce inca mai gasesti rasaritul in culoarea unei litere, in imaginea unui pescarus zburand liber, esti tu cel care mai imbraci in cuvinte emotia si lacrimile din tine.
Iar lumea asta, gonind spre nicaieri, avida de lucruri simple, de cuvinte putine si scurte, lumea aceasta va dainui prin tine, pentru ca fara emotie, fara cuvintele tale siropoase, totul s-ar transforma intr-un program de calculator, mecanic si insensibil.

Folosim automobile pentru a scurta distante si castiga timp. Orele pe care le pierdeam candva, mergand pentru a vedea un prieten drag, se transforma acum in secunde printr-un singur apel telefonic. Lungile scrisori pictate cu pene sunt acum mesaje scrise rapid, superficial.
Nimeni nu mai sta sa citeasca un text mai lung de patru verbe.
Cautam sa castigam timp din orice, totul in viata noastra se petrece ca un film derulat pe repede inainte.
Doar tu…
Tu ultimul trubadur al literelor nu te grabesti nicaieri, continuand sa scri, sa-ti spui povestea colorand cuvinte, sa crezi ca oamenii se mai hranesc cu emotiile puse de tine in pagina.

Iubim haine, nu oameni. Adoram marci, nu suflete. Cautam sa iesim in evidenta prin felul in care aratam nu prin ceea ce simtim. Iar in toata aceasta lume superficiala tu te incapatanezi sa scri despre dragoste. Continui sa crezi in principii si inca mai porti discutii filozofice.
Da, esti un ultim reprezentant al unei lumi demult pierdute. Tot ceea ce iubesti tu : literatura, pictura, muzica armonioasa, sunt istorie. Iar tu esti prea indragostit de ele pentru a intelege asta.
Pierdut intr-un ocean de oameni grabiti, cantecul tau este doar un sunet mut al ultimului trubadur.

Intr-o zi nimeni nu va mai scrie despre ceea ce simte. Nimeni nu va mai pune pe hartie crapeie de rai , furate din visele lui. Declaratiile de dragoste vor fi inlocuite de emoticoane, jocul prafuit al seductiei va fi trecut, oamenii vor fi prea grabiti pentru a pierde timpul cu un preludiu emotional inutil.
Intr-o zi vom uita sa scriem. Orice. Ne vom intoarce la semnele preistorice. Vom castiga timp. Vom ascunde adanc in noi orice emotie si nu vom mai arata nimanui nimic.
In ziua aceea vom sti ca ultimul dintre noi, trubadurii literelor, a disparut.

Zilnic imi aloc o ora pentru a citi texte pe blog. Nu au valoare literara, dar au ceva ce nu gasesti tot timpul in lumea reala. Emotie si sinceritate.
Sunt texte bune sau proaste, dar toate sunt crapeie din ultimii trubaduri care folosesc litere.
Ador asta.
Cat inca va mai fi un singur blog pe care sa-l citesc, lumea asta nu va arde mistuita de efemeritate.
Noi, inca desenem litere. Inca ne ambitionam sa scriem raspunsuri mai lungi de 5 cuvinte.
Noi suntem siroposi.
Pentru ca suntem ultimii trubaduri…

18 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Ziua care nu a mai existat

IMG-20180710-WA0004.jpg

In amurgul inserarii, parul ei roscat, rochita aceea scurta, putin ridicata de o pala de vant ratacit, pasul grabit, lasand sa se vada picioarele superbe, toate astea creau o imagine suprarealista, putin mistica, avand un efect aproape hipnotic asupra mea.
S-a apropiat, zambindu-mi irezistibil, s-a ridicat putin pe varfuri si m-a sarut usor pe obraz.
-Buna, zanule! ma astepti de mult ?
-A,aa…nu…nu cred. Ce conteaza? am raspuns eu fastacit.
– Florile sunt pentru mine?
Coplesit de prezenta ei, respirand gustul buzelor ce inca simteam ca-mi ard pe pielea, uitasem aproape tot ce-mi propusesem sa-i urez de ziua ei.
Iar florile…
Cei 43 de trandafiri atarnau pierduti in bratele mele.

-Unde mergem, zanule? Mergem la salon?
-Da, suflet. Vreau sa trag cateva cadre acolo, sa pun pe site si am vrut sa merg cu tine. Stiam ca azi este vineri, esti mai libera, vine si ziua ta. Imi doream sa facem cativa pasi impreuna.
-Sa nu uit. Pentru ca marti nu pot sa vin  sper ca acesti trandafiri sa-ti aminteasca ceea ce insemni pentru mine.
-Multumesc mult, Allan, sunt superbi.
In vocea ei se simtea o bucurie nedisimulata, fericirea ce vine din interiorul unui om ce se simte alintat si apreciat.

Luminile salonului erau stinse, creand o senzatie stranie de loc parasit. Cu ruscsacul pe umar si cu buchetul de trandafiri in brate, ma straduiam sa-i distrag atentia Anei pentru a nu privi prea atenta printre gratiile ferestrelor.
A rasucit cheia in usa si a facut cativa pasi, cautand intrerupatorul.
Un zgomot surd, un pocnet neobisnuit si lumina se aprinse brusc intr-un val de confeti si urlete.
Un… Laa muuultii aniii, lung, din peste zece piepturi, au lasat-o pe Ana impietrita.
Nu am vazut-o niciodata asa. Ochii ii straluceau ciudat, aproape lacrima, iar supriza parea ca a coplesit-o in totalitate.

Pregatisem totul pe ultima suta de metri.
In urma cu doua saptamani nu aveam nici locul, nici invitatii, doar o idee nebuna de ai oferi o aniversare de care sa-si aminteasca toata viata.
Nu puteam singur asa ca am apelat la ajutor. Iar ajutorul a venit de la sora mea.
Am cautat impreuna vechea diploma de liceu, apoi colegii, am reusit sa luam legatura cu cativa dintre ei si sa-i convingem sa-i facem o surpriza.
Lor li s-a adaugat cateva prietene actuale si fireste ai ei.
Dar nu aveam o locatie.
Asa ca salvarea a venit din acest loc. Ina a fost extrem de draguta si m-a ajutat enorm cu organizarea.
Cand am intrebat-o cu o zi in urma daca ne putem plimba putin zilele astea, iar raspunsul ei a fost ca da, totul s-a desfasurat extrem de rapid, reusind sa-i anunt pe toti de locatia si ziua cand trebuie sa ne vedem.

S-a intors catre mine, mi-a zambit si a soptit cu o voce stinsa:
-Esti nebun, Allan! Cum ai reusit?
Nu am apucat sa-i raspund pentru ca un val de imbratisari au acoperit-o cu totul. Imbratisari, sarutari, bucuria revederii cu unele persoane.
Tarziu am reusit sa raman singur cu ea si sa-i inmanez plicul.
L-a deschis, a privit biletele de teatru, a vazut ca sunt la piesa de la National la care dorea atat de mult sa mearga si mi-a spus pentru a doua oara in seara aceasta.
-Tu chiar ca esti nebun.

Cei mai multi invitati plecasera, iar Ana statea pe scaunul ei privind pierduta trandafirul verde, pe care il primise.
-Sti ca mai am unul?
-Da, stiu. Dar mai stiu ca al meu este unic. Pentru ca este al meu.
-Infumuratule.
-Da, poate, dar de ce nu.
Multumesc mult, Allan. Pentru tot. Cand mi-ai spus ca vrei sa ne vedem cateva minute, nici prin cap nu mi-a trecut ca poti fi atat de nebun. Ce-ai fi facut daca nu puteam veni?
-Nimic. As fi anulat totul. Ce puteam face. Dar tu ai fi pierdut cea mai frumoasa aniversare din viata ta.
-Multumeeeeesc

NOTA: Acest text este o fantezie, orice asemanare cu persoane si intamplari reale este pur intamplatoare.

11 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Realitate

Sarutul

sarut_55761800

Ochii erau atintiti pe monitorul laptopului, dar gandurile rataceau pierdute, coplesit de prezenta ei. Incercam sa ma concentrez pe ceea ce aveam de facut, dar tot ceea ce eram eu, tot ceea ce stiam eu, se risipise iremediabil pierdut, in clipa in care i-am simtit respiratia manganindu-mi obrazul.
Prea mult timp, prea multe vise, ani in care am visat flamand clipa asta.
Iar acum…

Am privit-o pe furis, cumva speriat ca ar putea sa-mi observe dorinta. Era atat de frumoasa.
Ochii, ce-ti vorbeau deschis despre un om puternic si sigur pe el, buzele carnoase, hulpave, o barbie perfecta ce reusise sa farame orice urma de rezistenta in mine.
Ii simteam parfumul si asta ma inebunea si mai tare.
Vorbea repede, cu pasiune, Dumnezeu stie despre ce, pentru ca eu inotam disperat prin visele mele incercand sa ma agat de ceva pentru a reveni la realitate.

Am auzit-o spunandu-mi ceva legat de pagina, m-am intors, am privit-o fix in ochi si am cedat. Trebuia sa o fac chiar daca asta m-ar fi costat chiar prezenta ei.
M-am apropiat, am inchis ochii si mi-am lipit buzele de ale ei. Pentru o secunda lumea mea s-a oprit. Erau atat de perfecte, gustul lor imi rascolea orice stiam, orice am simtit vreodata sarutand o femeie.
Nu cred ca adurat mai mult de 5-10 secunde si m-am retras, speriat de gestul meu. Stiam ca a fost o greseala, dar pur si simplu nu am mai rezistat.

Am privit-o. Avea ochii inchisi, buzele deschise, incapabila sa se dezmeticeasca.
-Conty…
-Iarta-ma , Ana! iarta-ma ! Nu stiu ce-a fost in capul meu. Iarta-ma! Mai bine plec, imi pare rau.
Am vrut sa ma ridic, dar m-a prins strans de mana si m-a tras inapoi.
-Conty, te iubesc! Daca totul ar fi atat de simplu ca sarutul asta. Nu pleca. Nici de aici, nici din viata mea. Am nevoie de tot ceea ce insemni tu. Nu vreau sa te pierd.

Incercam sa articulez ceva dar tot ceea ce simteam era parfumul buzelor ei cum imi inunda trupul. Eram pierdut.

PS: Azi 6 iulie este ziua internationala a sarutului. Bucurati-va de cel mai frumos miracol. Sarutul persoanei iubite. Este cel mai de pret lucru pe care-l aveti.

sursa photo: internet

3 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Realitate

Teama

love-2055960_960_720

Tacerea aceea apasaratoare plutea peste noi ca o ceata inecacioasa. Aveam senzatia ca daca as spune un singur cuvant intreaga lume s-ar prabusi. Singuri, pe aleea acea pierduta din parc, paream doua naluci ce calatoresc spre nicaieri.
Ii simteam degetele in mana mea, dar nu indrazneam sa le mangai asa cum o faceam altadata.
Ce as fi putut sa-i spun? Ce rost avea?
Citeam in ochii ei superbi atata teama. Ce rost avea sa-i reprosez si eu felul in care se schimbase.
Intr-un tarziu, de nicaieri, buzele au inceput sa se miste si o voce straina, ce parea ca vine din adancul meu, a inceput sa rosteasca :
-Suflet, stiu ca esti speriata. Simt asta. Oamenii iau decizii ciudate atunci cand sunt speriati. Chiar daca  dor, stiu ca nu am nici un drept sa te judec.
Continua sa taca, privind pierduta. I-am mangaiat usor degetele, cautand sa-i transmit ca sunt acolo, nu doar fizic ci si emotional.

-Inteleg, suflet. Am inteles intotdeauna.
Te sperie toate aceste schimbari pe care ai dori sa le faci, te sperie gandul ca ai putea rani oameni dragi, te sperie ca pana si aceasta liniste bolnavicioasa s-ar risipi, iar necunoscutul te-ar zdrobi cu praful lui strain.
Stiu, suflet. De aceea sunt acum cu tine de mana, pentru ca stiu.
As vrea sa fiu acel barbat perfect pe care orice femeie il cauta. Dar nu sunt.
Sunt un pusti imbracat in haine de adult, visator si idealist.
Dar te voi tine de mana in cele mai grele momente ale tale, iar dalmatianul asta romantic, va sti, atunci cand va fi nevoie, sa fie o stanca care sa te protejeze de orice este rau. Iti promit asta.
Pe chipul Anei nici macar un muschi nu parea sa se clinteasca. Pasea in continuare tacuta, impasibila, ca o umbra ce cauta ceata pentru a disparea.
Uneori teama aduce resemnare.
Este cumplit sa alegi, atunci cand alegerile tale pot aduce durere oamenilor la care tii.
Si atunci…renunti.
In seara aceea in parc, in seara ce va veni, doua umbre tacute cautau solutii la temerile lor.

Stiu cine este femeia de care m-am indragostit, stiu ca alegerile pe care trebuie sa le faca o coplesesc, dar voi continua sa o privesc ca o pustoaica slaba si cracanata ce ma privea cu ochii ei mari, stranii si care a visat ca lumea, ca lumea ei inca poate fi schimbata.
O visatoare.

2 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri