Real vs imaginar

Uneori inchid ochii si mangai tastele pierdut in visele mele colorate. Acolo ma joc cu zane, sentimente, credinta si imposibil.
Literele mele nu sunt cuvinte. Nu au fost niciodata cuvinte. Sunt un amalgam de vis, imaturitate si romantism.
Mi-ar place sa stiu sa scriu. Sa imbrac fiecare text in haine mestesugite, sa transmit prin umbra ce o lasa fieacare semn de punctuatie, emotie. Dar nu m-am priceput niciodata sa scriu.
Eu doar visez.
Cineva m-a intrebat daca personajele din povestile mele sunt reale.
Nu stiu. Sunt visele reale?
Uneori da, alte ori nu.
Mai este loc in societatea in care traim pentru vise?
Mai este loc pentru romantism si inocenta.? Habar am.
In visele mele, atunci cand inchid ochii si dansez cu literele, este intotdeauna.
In paginile mele, personajele nu sunt doar niste nume lipsite de culoare. Ele au viata lor. Cu bucuriile si tristetea lor. Cu clipele fericite si dezamagirile lor.
In povestile mele ei cred unul in celalalt, se incarca cu energie pozitiva unul de la celalalt. Puterea lor vine din incapatanerea de a crede unul in celalalt.
Asta pentru ca eu niciodata nu mint atunci cand scriu. Iar culorile ce se amesteca in sufletul meu, nascand literele pe care le cititi voi, sunt felul in care vad eu viata.
Este aceasta realitatea?
As inclina sa spun ca nu.
Dar ce stiu eu
Bucuria mea este ca reusesc sa ma detasez de realitate si sa creez o lume imaginara in care personajele transmit cititorilor stari pozitive.
Am inceput sa scriu pe acest blog la indemnul unei prietene ce m-a rugat sa pun pe hartie un text cu o anumita tema. A fost o joaca.
Si am continuat acest joc al meu cu visele, in incercarea mea timida de a picta sentimente.
Intr-o forma sau alta personajele sunt reale.
Nu as putea scrie ceva ce nu simt. Daca as minti s-ar simti.
Nu pot sa fiu fals in visele mele.
Dar trebuie sa marturisesc ca sunt parti din textele mele in care totul este fictiune. Multa fictiune.
Nu am fost niciodata la Venetia, asa cum multi m-au intrebat, desi recunosc ca mi-ar fi placut mult sa ajung acolo.
Defapt mi-am promis mie ca anul viitor, cu ocazia festivalului, voi fi acolo.
In rest sunt un tip absolut normal.
Cu momentele lui de fericire si dezamagirile lui firesti.
Un tip care atunci cand este in metrou, sau cand nu trebuie sa se catere pe grilele unui platou de televiziune, isi dispera colegii butonand telefonul, scriind o parte din textele pe care le-am scris.
Despre viata sentimentala imi rezerv dreptul de a nu vorbi, desii va asigur ca Ana exista si inca nu am reusit sa gasesc cuvintele potrivite, in toate textele mele, pentru a descrie sentimentele ce i le port de 25 de ani.
Cele mai multe dintre frazele, complimentele, alinturile pe care le regasiti in texte sunt cuvinte in care ea se scalda zilnic.
Intr-un mod pe care nu-l pod descrie, totul este real in textele mele. Asa cum peste 90 % din aceleasi randuri sunt pura fictiune.
Este greu sa explic cum.
Este greu sa explic cum un lucru poate fi si imaginar si adevarat in acelasi timp.
Poate ca nici nu poate fi explicat.
Pana la urma ce este realitatea cu adevarat decat o proiectie a mintii noastre.
Atunci cand te dezbraci, daruind increderea ta unei persoane in care tu crezi si care va trece mai departe nepasatoare, mintea ta va percepe asta ca realitate sau va incerca sa se minta ca este doar un vis?
Cam asa este si jocul meu cu butoanele din fata mea.
Allan si Maitreyi nu vor fi niciodata un cuplu perfect.
Vor avea momentele lor de romantism, momentele lor de erotism sau nebunie. Asa cum vor avea si momente cand vor fi obositi, tristi sau ingandurati. Pentru ca asa vor fi visele mele in acele momente.
Povestea lui Allan si Maitreyi este o invitatie spre visare. O calatorie prin diferite locuri, prin diferite situatii, este un mod straniu de a povesti o parte din trairile mele imbracate intr-o forma magica.
Este un mod de a spune ca exista alternativa.
Este o invitatie de a aduce culoare in viata voastra, pictandu-o cu sentimente. Cu un pic de albastru al visari si mult rosu al iubirii.
Poate ca cele mai multe din momentele din randurile mele, locurile pe care le descriu sunt pura fantezie. Dar voi, fiecare dintre voi, le puteti transforma in realitate.
Fericirea nu este o stare, ea este o alegere.
Cautati in jurul vostru oameni care sa scoata la lumina din voi tot ceea ce este mai frumos. In fiecare om exista ceva frumos. In jurul fiecarui om exista cineva care poate fi Allan sau Maitreyi. Doar ca voi refuzati sa-i vedeti.
Niciodata nu este prea tarziu sa traiti o poveste asa cum este in visele mele. Iubirea nu are o varsta. Iar atunci cand ai uitat sa iubesti, cand nu-ti mai doresti sa iubesti,cautati in jurul vostru pe cineva care sa va reinvete sa faceti asta. Altfel tu ai murit deja, dar nu sti inca asta.
Niciodata nu este prea tarziu sa dansati in ploaie, sa mancati un covrig intr-un oras uitat de lume alaturi de persoana iubita, sau sa o asteptati cu o masa plina de lumanari atunci cand este aniversarea voastra.
Realitatea.
Realitatea sunt ratele, copii, jobul, colegii enervanti, problemele care zi de zi apar.
Realitatea nu poate fi schimbata. Dar poti aduce in aceasta realitate gri, un strop de culoare.
Macar atata cat este in visele mele.

Ar fi nedrept sa inchei fara a sublinia ca un mare merit pentru parfumul textelor mele il are chiar…Maitreyi(Ana) . Sa fim sinceri. Nu poti desena altceva decat ceea ce vezi.
Pentru a picta o femeie superba, ai nevoie de o femeie superba.
La fel si pentru a scrie.
Este o femeie speciala, o femeie care mi-a daruit mult si care se ascunde in spatele fiecarei litere scrise de mine.
Este frumoasa asa cum este fiecare femeie care este iubita, incapatanata asa cum ii sta bine oricarei zane si picteaza sublim, atunci cand are momentele ei de ratacire.
Este cel mai drag cititor al meu, desi realitatea este atat de diferita de fantezia colorata din literele mele.
Dar ce este realitatea?