Ana

aa

„Nu știu cât a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întâlnită și îmbrățișată până atunci.”

Acei minunati ochi in care m-am imbaiat de atatea ori, acum pareau pierduti, rosi de suferinta, fiecare lacrima arzand nemilos in adancul sufletului meu.
As fi vrut sa urlu ca un animal ranit de moarte, dar imi era teama ca asta ar fi speriat-o si mai tare, asa ca am tacut lasand sa-mi hranesc disperarea cu lacrimile ei.
Am incercat sa o imbratisez dar m-am lovit de o raceala pe care nu o mai intalnisem niciodata la ea.
Trecuse ceva timp de la accident iar lucrurile nu erau deloc in regula cu Ana.
Socul parea extrem de profund, iar ea parea incapabila sa vrea sa lupte sa se ridice din nou. Ii mangaiam usor firele rebele de pe frunte si incercam sa o fac sa inteleaga cat de minunata este, dar cuvinte mele pareau pierdute, fara sens.
Durerea, teama, incertitudinea, toate acestea o schimbasera mult.
Durerea in sine este traumatizanta. Te face sa vezi lumea intr-un mod egoist. Ea devine centrul universului, ceilalti ti se pari straini, incapabili sa inteleaga prin ceea ce treci tu.

Seara o tineam in brate, ma jucam cu degetele prin parul ei rosu ca focul, incercam sa-i smulg un zambet, dar zambetul parea rece, din alta lume. Senzatia aceea de sufocare era mult prea puternica pentru ea. In acele momente Ana era convinsa ca nimeni nu o poate intelege.
Nici macar eu.
Si poate ca avea dreptate.
O iubeam mai mult decat iubeam viata, dar nici macar dragostea mea nu putea stinge complet focul ce o mistuia. Ne certam des, din nimicuri, fara sa ne dam seama cat rau ne facem.
Lacrimile ei erau un fluviu de durere pe care-l priveam cum rastoarna totul, incapabil sa ma impotrivesc.  Simteam ca o pierd si asta ma speria teribil. Si nu dintr-o dragoste oarba, egoista, cat pentru ca nu-mi doream sa o las singura in aceste momente. Nu acum.

Priveam pierdut pe geam. Dupa o iarna lunga, soarele mangaia din nou umbrele copacilor din imprejurimi. Mi-ar fi placut sa zbor. Sa o pot lua de mana pe Ana si sa zburam pierduti catre niciunde. Sa ne imbaiem goi in razele soarelui si sa privim pamantul cu toate grijile lui de undeva departe. Departe de tot.
As fi vrut sa o privesc cum se imbraca in culorile curcubeului, cum danseaza goala  zambind nebun, cum ma tachineaza in modul stralucitor in care numai ea stia sa o faca.
Mi-ar fi placut sa stam imbratisati si sa ne spunem atat de multe…in tacere.
Sa ma pierd in ochii ei superbi, in zambetul care m-a ingenuchiat atunci cand m-am indragostit de ea.
Dar toate-mi  pareau atat de departe acum.
Imi reprosam caderea ei, simteam ca este vina mea ca nu am reusit sa o pastrez in picioare langa mine. Imi reprosam faptul ca sunt prea slab pentru a-i insufla puterea mea.
Cuvintele mele pareau insignifiante. Doar betisoare de paie puse in calea unui suvoi nemilos. Dragostea mea era tot ce am putut pune ca baraj puhoiului de durere, dar a fost mult prea putin.

Mana ei ma prinde usor de umar si ii simt imbratisarea.  Sanii se lipsesc de mine, lasandu-si capul pe spatele meu.
– Te iubesc, Allan! O sa trecem impreuna si peste asta. Am sa-mi revin.
Iti promit asta. Pentru tine, pentru dragostea ce mi-o porti si ce ti-o port, am sa ma ridic. Daca tu crezi atat de mult in mine, inseamna ca exista ceva in interiorul meu care ma va ajuta sa-mi revin. Stiu cat de greu iti este si tie. Stiu ca durerea m-a schimbat, si-ti multumesc ca mi-ai ramas alaturi.
Simteam pielea ei cum ma arde intr-un mod atat de placut.
Imi era atat de dor de ea.
Imi era dor de Ana  mea, care imi vorbea chiar si atunci cand tacea.
Cand eram copii radeam impreuna jucandu-ne pe plaja, spunand ca Dumnezeu ne-a creat pe amandoi din nisip si apa. Din acelasi loc.
Ca atunci cand vom muri, firele de nisip din fiecare se vor amesteca cu ale celuilalt si vom fi din nou impreuna.
Eram doar niste copii…
Acum, cu acest accident, a fost pentru prima data cand mi-a fost teama ca o pierd. Cand ne-am privit unul pe celalalt diferit. Cand am incetat sa ne privim ca fiind facuti din aceleasi fire de nisip.
Durerea ei a transformat acele fire de nisip in sticla si amandoi am alunecat pierduti pe ea.
Imbratisarea ei a confirmat ceea ce eu am spus intotdeauna.
Ana nu doar ca era o femeie minunata, dar era si o femeie puternica.
Stiam ca se va ridica.
Eu cred in tine Ana, iubirea mea.

 

FOTO: Corina Chirila

Precizare: Textul este vechi, l-am scris acum ceva timp, dar sub o alta forma. In seara aceasta l-am simtit asa.

Reclame

3 comentarii

Din categoria Fără categorie

3 răspunsuri la „Ana

  1. Ar trebui să scrii o carte despre Ana, nu crezi? 🙂
    Atât de mult îmi place ceea ce scrii și mai mult, faptul că atunci când scrii despre Ana, mă introduci cu totul în poveste și uit de tot și toate! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  2. E atât de bine conturată Ana încât am ajuns să o îndrăgesc mult.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s