Twenty

8101668316_803240a30a

A trecut ceva timp peste noi.
Se spune ca timpul erodează totul, rutina roade din tine ca o hiena infometata, ne pierdem ucisi de inevitabilele imperfectiuni.
Si atunci, de ce eu inca te privesc ca un miracol?
De ce refuz sa las ghimpii realitatii sa se agate de visul nostru?

Imi amintesc inceputul, neincrederea si teama ce ma tinea legat de pamant. Ai luat fiecare za, eliberandu-ma, insuflandu-mi curaj, soptindu-mi cuvinte in care nici tu nu credeai:
-Povestea noastra se va sfarsi altfel, vei vedea.
Amandoi aveam atata nevoie de cuvintele tale, de aceasta scanteie magica care sa destrame intunericul din noi.

Nu exista oameni perfecti. exista oameni in care crezi si alaturi de care simti ca visele tale conteaza, care-ti insufla sentimentul ca poti mai mult.
Un om ce nu indrazneste sa zboare, va face tot posibilul sa-ti taie si tie aripile, pentru ca se teme ca asa te va pierde.
Din pacate acest gen de oameni au stiut sa ne ingroape pe amandoi.
Deocamdata.

Twenty
Va ramane intotdeauna mai mult decat un numar. Asa cum povestea noastra va fi intotdeauna mai mult decat o frumoasa nebunie. Timpul si rutina macina totul. Nu si lumea noastra. Pentru ca ea este construita din pasiune. Din credinta ca intr-o zi totul va fi altfel.
Twenty va ramane un vis ascuns in care ne vom refugia de fiecare data cand nu vom mai sti in ce sa credem.

Mi-ai promis ca la batranete vom avea ce povesti. Si avem. O nebunie unica, creata nimic si inramata adanc in sufletul nostru.
Acum, iti promit si eu ceva.
Nu voi renunta niciodata sa cred, sa sper si sa te incurajez sa zbori spre cer, imbratisandu-ti visele.
La batranete nu doar ca vei avea ce povesti, dar o vei face frumos, despre renastere si incredere.
Vom sti sa folosim timpul nu pentru a distruge ci pentru a creea.

Twenty, nu este doar un numar. Este o promisiune.

Te iubesc, M!

Reclame

10 comentarii

Din categoria Ana

Prichinduța

12

Acolo, printre firele de iarba tunsa proaspat, am intalnit-o pe ea, prichinduta cu parul de foc, un sambure de nebunie si culoare, un degetel ce saruta mugurii de floare, inflorindu-i cu iubirea ei.
In cei 15 ani de viata, vazusem multe.
Pentru noi, labradorii, 15 ani sunt aproape o eternitate. In rutina aceea ce tindea sa devina enervanta, printre lacrimile de roua ale unei dimineti, miscarile nefiresti ale unor fire de iarba mi-a atras atentia inca de pe alee.
Intial am crezut ca este o minge si pentru cateva clipe amintirile tineretii si gandul savuros al gustului unei mingii de tenis m-au facut sa alerg in directia aceea..

Am vazut-o.
Superba. Parul rosu, ca o flacara ce arde in infinit, pielea creola, atat de fina.
Si ochii…
Dumnezeule, acea fiinta avea niste ochi ce nu puteau fi pamanteni.
M-a privit o clipa si s-a ascuns in spatele unei tulpini de margareta sperand sa nu o observ.
Era prea tarziu.
Si pentru mine si pentru ea.

Zi de zi asteptam nerabdator lesa pentru a iesi afara, doar pentru ai vedea chipul. Acolo, in iarba, fara sa ne vada nimeni, ne traiam povestea noastra nefireasca, neomeneasca, doua fiinte diferite, dar poate doua suflete pereche.
Imi placea sa-i ascult povestile. Adoram vocea ei de copil, asa cum eram fascinat de puterea ce o putea avea acest prichidel seducator.
In toata viata mea de caine nu cred ca am vazut o fiinta mai incapatanata ca ea. O fiinta ce nu accepta sa se dea batuta, catarandu-se pe fiecare fir de iarba, pe fiecare tulpina de floare pentru a merge mai departe.

Poveste ei era complicata, dar in acelasi timp atat de fascinanta. Se nascuse pe o planeta indepartata, intr-un alt univers, un loc unde florile si vegetatia disparuse, iar ea calatorise printre stele, pentru a gasi un alt camin unde cei care au supravietuit sa-si poata reface viata. Din pacate, cumva, globul de cristal in care calatorise s-a spulberat la intrarea in atmosfera, iar ea s-a trezit prizoniera acestei lumi, fara putinta de a se intoarce sau de a ce re ajutor.
Prichinduta cu parul de foc renuntase sa mai spere, resemnandu-se cu lumea aceasta, asa cum este ea.

Azi norii grei ai deznadejdii mi-au scuturat fiecare fi din blana.
Prichinduta a disparut.
Nu stiu de ce. Nu stiu cum, dar imi vine sa urlu la stele de dorul ei.
Imi lipsesc atat de mult povestile noastre, rasul ei, visele despre o lume departe de tot ce este aici, departe de lumea lor.
Imi lipseste privirea ei visatoare, atintita plina de speranta spre stele. Nu incetase niciodata sa spere ca intr-o o sa se intoarca in lumea ei salvandu-si poporul.
Era imposibil, dar o incapatanata desavarsita ca ea, era incapabila sa inteleaga asta.

Aveti grija cum calcati iarba. Undeva acolo, este o prichinduta cu parul de foc ce inca-si cauta drumul.

 

 

PHOTO: Albert Ai Conty

4 comentarii

Din categoria Fantezie

Tărâmul făgăduinței

corabie

Uram tangajul acela ingrozitor, mirosul de lemn putred ce venea din coca batranei nave, romul vechi ce nu-si mai facea efectul, belestemand cu voce tare clipa cand am luat hotararea sa plec in aceasta nenorocita calatorie.
Nici macar bunavointa capitanului, ce-mi ingaduise sa stau in cabina lui, folosindu-ma de lampa cu petrol pentru a scrie aceste randuri, nu mai era satisfacatoare.
Acolo, printre marinarii aceia slinosi, putind a alcool ieftin si transpiratie, suportand cu greu raul de mare, Hadesul aproape ca parea o binecuvantare.

Zvonurule ca dincolo de intinderea nesfarsita de apa s-ar afla o lume noua, salbatica, unde poti lasa in urma toata mizeria acestor targuri aglomerate, luand totul de la 0, a fost pentru mine o himera la care nu am putut rezista.
Trebuia sa o fac, trebuia sa ajung acolo, era sansa unui zanatic visator de a batatorii locuri unde necunoscutul te pisca ca un tantar insetat, rascolind in tine sangele fierbinte.
Nu ma tinea nimic aici. Poate doar Ana, dar ea oricum era altcuiva sau a nimanui.
In colbul inecacios al urbei, o zarisem ultima data la bratul lui si parti intunecate din mine au decis sa las in urma totul, cautand un alt loc, intr-o lume in care damnatii primesc bucata lor de rai.

Era deja a doua zi de furtuna, imi indoiam neputinta si greata coplesitoare cu mult rom, privind la coala alba de hartie din fata mea, in timp ce tusul de pe stiloul capitanuluii se uscase aproape in totalitate.
“Draga mea, Ana”
Cat de straine pareau cuvintele mele. Ea era departe. De mine, de tot, poate chiar si de ea. Ce putea schimba cateva litere puse pe o hartie, cand cortina cazuse deja peste noi.
Imi lipsea. Imi lipsea mai mult decat as fi putut suporta eu.
Toate problemele ei, neputinta mea de a o elibera de el, destinul arid in care ne scaldam pierduti.

Draga mea, Ana.
Candva mi-ai spus ca ma vei astepta o viata si 5 minute dupa. Nu este nevoie. Iti promit ca ma voi intoarce, acolo de unde nu am plecat niciodata, cu mult inainte sa expire cele 5 minute. As fi vrut sa ai curajul sa fugi cu mine. Sa lasi in spate totul, sa ei totul de 0 consturindu-ti un destin altfel. Sunt singur pe nenorocita asta de barca, iar asta este o alegere pe care o respect. Sunt seri cand adorm gandindu-ma daca as fi putut face mai mult sa te conving.
Seri in care ma gandesc cum mai esti, cand as vrea sa fiu acolo, langa tine, sa ti ascult sufletul si gandurile pierdute.
Esti atat de singura in multimea aceea.

Valurile se spargeau furioase de prova roasa de timp a navei. Impietrit, tinandu-se doar cu o mana de funia unui catarg, capitanul privea spre orizont cautand bucata de pamant izbavitoare.
Renuntasem sa-i scriu Anei. Era tardiv. Oricum tacerea se asternuse peste noi ca cenusa unui vechi Pompei. M-am apropiat de batranul lup de mare, urlandu-i in ureche:
-Mai avem mult?
Ma privi cu un zambet pierdut, rostindu-mi calm, cu vocea harsaita de tabac:
-De cine fugi, de te grabesti asa?

17 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie, Ganduri

Iertare

wallup.net

Nu exista nimic nobil in orgoliu. Aceasta samanta amara de otrava ce ne macina sufletele. Iluzia efemera ca suntem mai buni, uitand ca ne nastem dintr-un om, cu slabiciunile lui si nu incetam niciodata sa fim altceva decat halci de carne supuse greselii.
Ranim oameni din teama de a nu fi noi raniti primii, ne temem de atat de multe lucruri si de prea multe ori suntem incapabili sa daruim zambet asa cum daruim lacrimi.
Dureros este ca sorbind din veninul acesta pacatos al orgoliului nu stim sau nu vrem sa ne recunoastem greselile, sa plecam capul si sa soptim: te rog, iarta-ma!

Ne este la indemana sa spunem ca celalalt a gresit. Ne ascundem in umbra cuvintelor, a gesturilor, cream povesti imaginare menite sa arunce crucea din spatele nostru pe umerii lui.
In felul acesta iertarea devine imposibila, ite firave destramandu-se sub greutatea propriului ego. Cautam prea des sa avem dreptate, uitand ca uneori oamenii de langa noi sunt mai valorosi ca orice alt adevar.
Intre greseala si iertare construim ziduri, ignorand ca defapt ridicam ziduri in jurul nostru.

Cateva cuvinte si pentru tine.
Muza ce colinzi desculta prin sufletul meu, zdrobindu-mi visele de zambetul tau.
Ar fi simplu sa arunc tot ce n-a mers in spatele tau. Oamenii esueaza nu pentru ca nu sunt suficent de buni, ci pentru ca renunta la prima impleticire, cand gusta tarana nisipoasa la contactul cu pamantul. Eu nu am renuntat, din umbra ma voi ridica si voi merge mai deaparte.
Am intrat in viata ta ca o raza de speranta ce venea de dincolo de intuneric. Inca nu am reusit sa spulber norii si pentru asta imi cer iertare.
Pentru ca stiu cat de mult ti-ai dorit asta de la mine.
Dar cumva voi gasi o cale sa spulber toate zidurile ce ne sufoca si sa plantez un camp nesfarsit de flori de camp.
Iti promit.

Prietenii de la Literatura ca utopie au avut ca tema azi (Flash 24 – A greși și a fi iertat). Acest text este raspunsul meu la joaca lor.

9 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Peste ani

224127_2061106326067_5769023_n

Imi amintesc vag copilaria mea. Un pusti extrem de pirpiriu, putin cracanat, cu un ghiozdan imens in spate, purtand o uniforma mai mereu cu un numar mai mare si asta evident multumita fizicului “impresionant” pe care-l aveam.
Dezordonat.
O, da! In toate amintirile mele am mainile murdare de cerneala, nasturii de la camasa rupti si cel putin o nazbatie ce trebuia sa o ascund.
Spre disperarea parintilor mei trebuia sa-mi cumpar rechizite (penar, stilou, rigla) la cateva saptamani, pentru ca, intr-un fel sau altul, aveam un talent nativ sa le uit sau sa le pierd cumva.

Nu am fost niciodata un tocilar. Probabil si pentru ca alzheimerul timpuriu, contactat de la o pisica ratacita, a risipit orice talent de a memora prin repetitie. Toate cartoanele acelea colorate si coronitele acumulate ca premiant nu au venit niciodata ca rezultatul unei obsesii pentru invatatura. Nici un copil normal nu intelege importanta educatiei asa cum o intelegi atunci cand esti adult.
Iar asta nu cred ca este neaparat ceva rau.
Cred mai mult intr-un echilibru, frumos armonizat, intre invatatura si copilarie, in detrimentul ideii ca, in general, copiii trebuie sa reprezinte niste fiinte perfecte, suma viselor si frustrarilor noastre.
Daca suma calitatilor unui copil este cel putin egala cu cea a nazbatiilor, atunci este un copil minunat.

Azi incepe un nou an scolar.
Cu picii de clasa intai si emotiile lor cat intreg universul. Tot azi, un pusti drag paseste in clasa a VIII-a, cu tot ceea ce inseamna asta pentru sistemul de invatamant actual.
Nu va fi un an usor.
In ultimii ani oameni apropiati mie au trecut prin nebunia ce poarta acum numele de examen de capacitate. Chiar daca nu am fost implicat direct, am simtit perfect presiunea ucigatoare din spatele acestei bariere.
Bani, multi bani, meditatii, nepasarea sistemului, dorinta fireasca a parintilor ca sufletul lor sa reuseasca, presiunea enorma pe care copilul o resimte, toate ca un malaxor ce ucide orice bucurie de educatie.
Nu asta ar trebui sa insemne invatamantul.

Un an bun, copii ! Un an care sa te duca acolo unde-ti doresti tu, L!

5 comentarii

Din categoria Realitate