Floare de câmp

anemone-3455864_960_720

Într-o lume în care puteai fi orice, tu ai ales să fi petale roșii.
Să crezi în răsăritul ce-ți va usca picăturile de rouă din suflet. Să te apleci până la pământ la fiecare furtună ce încerca sa te scoată din rădăcini, ridicându-te de fiecare dată înapoi, privind semeț spre soare.
Câți stiu să te privească?
Câți înțeleg că frumusețea ta vine din libertatea de a trăi liberă, pe un câmp nesfârșit și nu într-o glastră, în casa cuiva.
Toți te vor, puțini îți înțeleg parfumul.

Nici nu știu ce-am iubit mai mult la tine.
Simplitatea? Curajul?
În întunericul ce-ți devenise casă, tu refuzai să te ofilești, să-ți pierzi parfumul si culoarea, visând la clipa când soarele iți va mângâia din nou chipul, cand fluturii colorati ai fericirii vor saruta din nou petalele tale.
Îmi vorbeai de speranță, de credință și de câmpul acela perfect de maci.
Zâmbeai chiar și atunci când arșița pârjolea totul în jurul tău.
I believe I can fly e încă scris pe un perete.

Se spune că o floare nu poartă niciodată ranchiună celui ce a rupt-o, nu se revoltă, din contră, în tăcere îşi aşteaptă sentinţa, ofilirea, şi, după ce a fost folosită, după ce frumuseţea dispare, aruncarea la gunoi.
Stiu că ai obosit privind la mâinile ce se bat pentru a te avea. La zâmbetele prefăcute ce-ti laudă frumusețea fără să-ți privească vreodată rădăcinile.
Ai încetat până și să lași ca spinii să te apere.
O floare de câmp, sublimă prin imperfecțiunea ei, sufocată tocmai de cei care spun că o iubesc.

Cioran spunea că parfumul este istoria unei flori.
Într-o lume in care puteai fi orice, tu ai ales să fi petale roșii.
Să dansezi goală îmbrățișînd fiecare puf de păpădie întâlnit, unduindu-te în adierea vântului.
Parfumul tău unic.
Oamenii nu mai cred în flori și în iubire. În cuvinte care mângăie. Ei au nevoie de aici și acum. Ne-am rătăcit pierzându-ne sufletul. Ne-am dezrădăcinat cu toții.

Un alt 20.
Aceiași noi, dar atât de diferiți.
Sper să fi bine.
E tot ce mi-a rămas, speranța că de data aceasta va fi altfel.
Ca răsăritul îți va mângâia cu adevărat chipul.
Floare de câmp…

 

photo: pixabay

Reclame

Un comentariu

Din categoria dragoste, Ganduri

Albastră

bellflower-3054852_1920

Ploua mărunt, o ploaie rece de toamnă târzie. Era atât de multă liniște.
Șuvoiul de apă și frunze trecea grăbit pe sub picioarele noastre, iar noi, prăbușiți pe acea bordură, savuram doi covrigi care au fost cândva calzi.
Uneori, când plouă, și toamna se lasă în jurul tău, tot ceea ce contează este sa ai lângă tine omul potrivit.

Priveam pierdut în ochii tăi albastri și știam…
Știam că albastru nu a fost niciodată doar o culoare. Vocea ta, zâmbetul tău, tot ceea ce știu despre tine este o nuanță de albastru.
Și nu întâmplător.
Cerul și apa, ambele au culoarea libertății, iar daca ar trebui să te descriu într-un singur cuvânt, acesta ar fi: albastră.

Puținii oameni de pe stradă ne priveau ca pe doi tăcăniți.
Dar când am fost noi altfel? Când am fost noi priviți altfel?
Când ne-a păsat noua vreodată de ploaie, de frig sau de frunze moarte? Suntem ceea ce suntem și nimeni nu va reusi să ne ia albastru din suflete.
Noi nu știm să iubim incolor.

M-am apropiat și ti-am șoptit usor la ureche:
-Faci ceea ce trebuie să faci, iar eu voi fi aici, pe bordura asta, întotdeauna pentru tine. Să nu regreți nimic, să nu te temi de nimic, pentru că într-o zi ploaia asta se va opri și cerul va fi din nou… albastru.
Sufletele pereche nu trebuie să stea întotdeauna unul lângă celălalt. Uneori au destine separate, dar știu că sunt acolo și asta le este suficent.
Să ai grijă de tine!

Ai lăsat ușor capul pe umărul meu.
Din părul tău albastru picături rebele se prelingeau spre sufletul meu. Mi-ai mângâiat ușor căușul palmei știind că poate o faci pentru ultima dată.
Dar ce conta. Era atâta liniște și atâta bine pe bordura aceea.
Infinitul este albastru.

7 comentarii

Din categoria dragoste, Ganduri

Umbră

facebook_snapseed

Încercam să-mi feresc pielea dalmată de razele soarelui mult prea puternic, dar în mulțimea aceea era aproape imposibil.
Căutam cu privirea un nor stingher, avid de un strop de umbră.
Fără acel petec de cer care să îmblânzească puțin fiara de foc, mult nu mai puteam să stau.
Pielea, deja rosie, clocotea de furie rezistând cu greu torturii.

20 de ani de așteptare și acum ne despărțeau doar câțiva metri.
I-am surprins privirea cautându-mă și instinctiv m-am ascuns după persoana din fața mea.
Nu am știut să reacționez altfel.
Sentimente confuze, un amalgam de teamă și fericire îmi măturau gândurile, amintindu-mi de trăiri adolescentiene.
Tot la cațiva metri de ea.

Am văzut-o cum coboară scările venind spre noi.
M-a surprins.
Stiam că ține la mine, dar trecuse atât de mult timp de când cineva nu-și mai riscase liniștea pentru a-mi arata asta. Gestul ei m-a luat pe nepregătite.
M-a privit, zâmbindu-mi inocent.
Eram blocat.
Incapabil să rostesc câteva cuvinte, să mă apropii de ea, o priveam pierdut ca un copil fâstâcit în prima zi de școală.

Mult timp m-am întrebat de ce m-am comportat așa în după amiaza aceea.
De ce nu m-am apropiat de tine să te îmbrățisez sau să te sărut discret pe obraz. De ce nu am răspuns curajului pe care tu l-ai avut, cu un zâmbet.
Nu știu! Sincer nu știu.
Obsesia mea de a nu-ți crea probleme, chiar și fără voia mea.
Teama că ești privită…
Dumnezeule, și cât de mult îmi doream atunci să-ți ating mâinile!

Încă merg pe stradă și te caut cu privirea.
Te văd în multime, în fiecare chip colorat, fiecare femeie care zâmbește.
În toți oamenii diferiți.
Pozele tale, în care te strâmbi ca un copil tăcănit, îmi amintesc de ce m-am îndrăgostit de tine. Pentru că în venele tale nu curge sânge, ci nebunie pură.
Tu ești muzică, dar ești un solo de chitară dement, a cărei vibrație doar un alt nebun o poate simții până în adâncul sufletului.

A început să plouă. Îți amintești?!
De nici unde, nori cenușii ne-au răcorit sufletele..
Povestea noastră a fost o sumă de miracole pe care puțini le-ar înțelege.
Poate uneori nici noi.
Atunci, privindu-te de dincolo de gard, mi-am făcut o promisiune.
Nu voi renunța niciodată să cred în tine.
Voi fi acolo, lângă sufletul tau, pentru totdeauna.
Chiar și doar ca o umbră.

4 comentarii

Din categoria dragoste, Realitate

Ia-ţi bilet la microbuz!

49804340_2283721945185946_1097348828274622464_n

Înfofolit ca un pui de eschimoş, tropăind cu greu prin zăpada proaspătă, micuţa mogâldeaţă rezista cu greu viscolului. Mâinile reci, agăţate de marginea fâşului mamei, făceau cu greu faţă frigului, chiar şi prin mănuşi. Constant, la câţiva zeci de metri, se împiedica şi mai îmbrăţisa o dată zăpada.

Autobuzul spre centru întârzia de mai bine de două zeci de minute. Ochii ei negri, ca nişte tăciuni fierbinţi se transformaseră într-un palat de gheaţă. Mama ei bolborosea ceva, cuvinte straine ei, probabil işi vărsa năduful pe oceanul alb de afara.
Era deja udă la picioare, îngheţata, dâre subţiri de mucoase se prelingeau pe bărbie.
Tot ce-şi dorea acum era un loc cald.
Atăt.

Este povestea unui copil. Un copil obişnuit.
Nici măcar a unui copil care dansează cu autismul.
Stiu, pentru cei mai mulţi dintre noi, cei care folosim zi de zi  maşina personală, acest scenariu pare desprins dintr-un film din secolul trecut.
Dar.
Lumea aceasta există. O lume în care indiferent de temperatura de afară, de distanţă, copiii nu merg cu masina la scoala sau în vacanţă.

Despre autism este mult de vorbit.
Nu am sa o fac eu pentru nu am căderea şi nici pregătirea necesară.
Imaginaţi-vă un copil care este deja diferit, înfruntând lucruri ce sunt dificile şi pentru un adult.
Şi dacă….
Şi dacă am putea cu toţii să facem un efort şi să ajutăm aceşti copii?
Dacă fiecare dintre noi ne-am transforma într-un mic superman şi ne-am bate puţin pentru ei?

Uite, întreb si eu, căt mergi tu cu 5 litri de benzină?
Dacă un prieten te-ar ruga să faci un ocol şi să-i duci piciul până la şcoală, ai face-o?
Este un copil cu autism şi nu-ţi ia mai mult de 10 minute.
Vrei să o faci?
Intră aici:

https://www.kompostor.ro/evenimente/9058-microbuz-pentru-copii-cu-autism  ,

donează echivalentul a 5 litri de benzină şi astăzi tu ai dus-o pe Maria, fetiţa aceea cu ochii ca niste cărbuni aprinsi, la scoală.
Pentru zece minute bucură-te de zâmbetul ei.
Ia-ţi bilet de microbuz!

Notă: Acest text este doar un sprijin pentru o campanie umanitară.
Pentru detalii aici:

https://www.facebook.com/SiNoiSuntemCopiiiVostri/

3 comentarii

Din categoria Realitate

Zburători cu aripi frânte

60aace025039e2bfe67871b965b512f4_xl

Simțeam că mă sufoc.
Încercam să ascund cât mai bine asta, dar nu-mi reusea deloc.
Matei, privindu-mă oarecum panicat, m-a întrebat discret:
-Bă, tu ești ok? Vrei să coborâm?
Cuvintele lui păreau că vin dintr-o altă lume, nu înțeleam ce spune, in jurul meu oamenii se transformaseră în niște umbre aproape imperceptibile și în secunda aceea eram convins că mă voi prăbuși și nu va mai urma nimic.

Se întâmplă să ne rătăcim.
Suntem doar niște hălci de carne cu toții. Carapacea invizibilă ce-o construim în timp pentru a ne proteja, uneori se năruie ca un taler de nisip.
Din păcate lumea asta este construită pentru a ovaționa învingătorii.
Cei care se împiedică, gustând din colbul drumului, rămân singuri, luptându-se cu propriile tenebre.

Eram doar un adoleșcent când un tunet mi-a tăiat aripile, aruncându-mă necruțător la pamânt.
Și cât de sus visam să zbor!
Acolo, cu glodul sălciu al țarinei scrijelindu-mi dinții, am înteles că oricine poate zbura, dar doar oamenii speciali pot zbura cu aripi frânte.
M-am ridicat și am trăit fiecare zi a vieții mele hotărât să o iau de la capăt ori de cate ori va fi nevoie.

Am început să scriu acest text gândindu-mă la tine și la toate clipele când eu am trecut prin ceea ce treci tu.
Teama, furia si deznădejdea ce o simțeam în fiecare părticică din mine. Sentimentul că voi rămâne prăbușit în noroiul acela grețos și nu-mi voi mai reveni niciodată.
Dar nu e așa. Nu e așa deloc.
Într-o zi, vei deschide ochii, vei căuta în tine și vei găsi resurse pentru a zbura din nou spre stele.

Sunt un tip naiv și nu de puține ori m-am înselat în privința oamenilor. Uneori cele mai dureroase răni vin din otrava amară a dezamăgiri.
Dar…
Singurii care pot să te strângă ușor de mână, să-ți zâmbească și să-ți dea puterea să te ridici spre cer, sunt tot oamenii.
Stiu ca uneori pare atât de greu de crezut, dar sunt atât de mulți oameni buni în jurul nostru.

Lasă timpul să treacă, trage-ți sufletul, apoi scutură ușor praful de pe zâmbetul tău și redescoperă bucuria zborului. Nici cea mai adâncă noapte nu este veșnică. Întotdeauna va exista un nou răsărit. Un răsărit doar al tău.
Ai încredere.
Oamenii cu aripi frânte sunt cei mai talentați zburători.
Vei vedea.

Notă:
Text dedicat unui om frumos, un om cu care nu am schimbat mai mult de trei vorbe în șapte ani, dar care va întelege perfect fiecare literă din mesajul meu pentru ea.

Sursă foto: internet

13 comentarii

Din categoria Realitate