Sălbăticie

horse-4697809_960_720

Adolescent naiv, extrem de introvertit, timid ca un copil în prima zi la scoală, te priveam fascinat cât de dezinhibată erai. O naturalețe aspră pe care nu o mai întâlnisem niciodată.
În jurul tău puști ce încercau să-ți intre în grații, îngenuchiați cu un zâmbet și o replică subtilă, ironie fină, pedigree-ul unui om stăpân pe sine și conștient de carisma sa.
Plăpândă ca un fir de trestie, cu ochii aceia mari, nepământeni, prezența ta avea ceva straniu.
Obișnuit să mă joc cu metaforele, încercînd să dau o formă a ceea ce văd, prin mintea mea zburda imaginea un cal sălbatic, imposibil de îmblânzit, un cal ce respira libertate prin fiecare por al pielii sale.

Când te-am reîntâlnit, după mulți ani, ți-am mărturisit asta.
Nu credeam că cineva va reuși să îmblânzească vreodată pe cineva ca tine. Și pentru a fi sincer până la capăt, nici acum nu cred că este o idee bună. Sunt ființe născuțe să fie fericite doar în libertate, oameni pe care și iubirea îi ucide dacă vine cu un rând de hățuri aurite.
Ani buni m-am gandit cum ar fi fost dacă….
Nu ar fi fost.
Nimeni nu ar fi putut. Un cal sălbatic, îmblanzit, este doar o umbră tristă a unui ființe libere.

Mi-ai spus că simți că ai ajuns la capătul unui drum.
Poate asta e problema.
Tu ști să zburzi pe câmpuri nesfârșite, să pășești în liniște fără să te auzi strigată. Drumurile sunt pentru ființele domesticite, pentru cei care rutina nu reprezintă o plagă ucigătoare.
Orice drum pentru tine este o Golgotă și nu se poate sfârși decât într-o fundătură.
Întotdeauna te-am considerat o pacoste. O pacoste pentru oricine vrea să se apropie de tine.
Într-o zi îți vei recâștiga libertatea, pe care nu ai pierdut-o niciodată.
Oamenii nu vor fi niciodată prietenii tăi. Nici nu au fost vreodată. Te temi prea mult de ei. Singurii prieteni pe care îi ai sunt iarba, florile și oceanul acela de libertate.

5 comentarii

Din categoria Fără categorie

Despre responsabilitate

Eu nu cred că o societate care privește liniștită infernul, convinsă că mor doar bătrânii și persoanele vulnerabile, merită salvată.
Este un amalgam de decadență, supericialitate și egoism care ar trebui să ne facă să punem capul în jos. Cu toții,

Hei, tu! Da tu…
Tu nu sta în casă, pentru că tu nu vei fi afectat.
Esti tânăr, sănătos, în cel mai rău caz vei face un soi de răceală. Ști tu, că ai citit pe undeva.
Îți mai amintești toate acele postări motivaționale când ți se repeta la nesfârșit să te pui pe tine mai presus de toți ceilalți? De ce ai renunța la viața ta de până acum doar pentru că niște bătrâni bolnavi vor muri?
Tu ești cool, ei doar niște boșorogi plictisitori. Și oricum treaba asta cu virusul e o păcăleală, ai citit tu pe undeva ceva cu o conspirație planetară.
Sunt doar niște panicoși lamentabili.

Azi au murit în italia 650 de oameni. Ieri la fel. 50 000 sunt infectați.
Dar stai liniștit, noi trăim într-o altă galaxie, nu are cum să ne afecteze pe noi. Nu pe tine.
Iar afară…
E atât de frumos afară. Ai tu niște treabă. Trebuie să ieși. Tu ești curajos nu ca fraierii ăia panicoși care se tem de un virus care este de 10 ori mai usor ca o răceală.
Și ce murim de două ori? Mă lași….

Eu am avut o boală incurabilă Probabil că dacă mă infectez nu voi supraviețuii. Nici părinții mei. Poate nici ai tăi. Am și niște persoane dragi pentru care acest virus ar fi un infern. Dar ce contează. Oricum trebuia să murim într-o zi.
Incoștiența și nesimțirea ta nu a făcut decât să grăbească inevitabilul.

Te-am văzut azi pe stradă. Nu, nu veneai de la job. Aveai tu o treabă a ta urgentă. Nu purtai mască, nu purtai mânuși. Ai auzit tu că oricum măștile sunt inutile și oricum nu poți respira prin ele. Peste șase luni probabil că tu vei zâmbi privind în urmă.
Eu. Mulți din cei vulnerabili.
Nu vom fi decât victime colaterale.
A NESIMȚIRII SI EGOISMULUI TĂU!

Da, chiar la tine mă refer.

16 comentarii

Din categoria Fără categorie

Despre teamă

fear-615989_960_720

Aveam 16 ani când am văzut pentru prima dată oameni perfect sănătoși prabușindu-se lângă mine, morți.
Era decembrie 1989.
Moartea nu are nimic strălucitor în hidoșenia ei. Cei care spun că nu se tem de moarte au intâlnit-o doar atunci când se uită pe Netflix.
Mi-a fost îngrozitor de teamă când am privit sângele cum se scurge pe caldarâm dintr-un trup care până în urmă cu câteva secunde era plin de viață.
Imi este teama si acum.
Doar prostii și inconștientii nu se tem.
Dar.
Teama nu are voie să te transforme. Nu are voie sa-ți schimbe viața, gândurile, idealurile.

În fața morții poți să te resemnezi sau să o infrunți. Acelasi lucru se întâmplă și cu teama.
O poți înfrunta, căutând în tine acea sclipire de curaj pe care o avem cu toții sau te poți lăsa copleșit de ea și acționa instinctiv, animalic.
Nu trebuie blamați cei care au intrat în panică. Măcar ei sunt sinceri în contradicție cu „vitejii” care iau in derizoriu totul, deși ei sunt căcați pe ei de frică.
Nu este simplu să găsești acest echilibru. Nu este simplu, atunci cand ai acasă un copil pe care îl iubești mai mult decât viața ta, să te gândești că rata mortalității este de „doar” 4%
Unica soluție rămâne totuși echilibrul.

În situații de criză avem nevoie de toate resursele noastre de empatie și altruism.
Dacă un om se prăbușește pe stradă din cauza bolii, instinctiv toate celule tale vor urla: fugi. Probabil că cei mai mulți vor face asta.
Tu, rămâi acolo. Ajută.
Fi un înger pentru cineva, pentru că este posibil ca oricand altcineva să fie înger pentru tine sau pentru o persoană dragă.
Moartea este ceva înfiorător, dar este inevitabilă. Nu te poți ascunde de ea.
Tremură din toată ființa ta de frică, dar nu lăsa teama să te dezumanizeze.
Poate că această criză a venit ca o ploaie de vară care să curețe acele mizerii motivationale, narcisiste cu: doar eu contez.
Altfel suntem pierduti.
Peste toate astea (și nu mă refer doar la virus) vom trece împreună sau nu vom trece deloc.
Cu temeri, cu frici îngrozitoare, poate cu atacuri de panică, puternici sau slabi.
Dar împreună.

11 comentarii

Din categoria Fără categorie

Alegeri

zebra-3834241_1920

Acolo, pe treptele reci ale blocului, privindu-i stângăcia cu care încerca să te facă să zâmbești, am ales să te iubesc în tăcere, naiv, incapabil să rănesc pe cineva pentru a-ți dărui lumina din întunericul meu.

Aș fi putut avea totul, dar am ales să te visez. Simplu, purtând cu demnitate zdrențele peticite a celor damnați la o iubire fără speranță, zâmbind destinului ce m-a condamnat la asta.

M-am îndrăgostit de tine inainte de a te cunoaște Trebuia să exiști altfel mintea mea te-ar fi inventat, desenând o ființă stranie, perfect de imperfectă, sălbatică, o femeie pe care să o poți iubi și urâ cu aceeași putere.

Atunci pe treptele mănăstirii, când nu am putut să mă apropii. În nămeții, gerul năpraznic și febra ce încercau să mă oprească în acea iarnă să-ți aduc o floare, în toate și în tot am ales să te iubesc discret, fără speranță așa cum ai iubi un înger pe care nu ai să-l întâlnești niciodată.

Ar fi putut fi altfel? Nu. Defapt niciodată noi nu am ales. În ciuda aerului rebel pe care amândoi încercăm să-l afișăm, nici unul dintre noi nu este capabil să ia o decizie care să-i rănească pe cei apropiați.

Uneori iubirea are povestea ei. Atipică, zbuciumată, așa cum sunt și sufletele celor care o împărtășesc.
Atunci pe treptele blocului, privindu-l pe el, am ales să te pierd definitiv, păstrându-te în sufletul meu pentru totdeauna.

14 comentarii

Din categoria Ana, dragoste

Fulgi de nea

15895846_10211494176848862_4905351312865453372_o-e1519323536921

Iubesc să dansez printre fulgii de zăpadă.
Privesc oamenii ce pășesc grăbiți spre un adapost, la cei care stau impasibili în automobil, și nu reușesc să înțeleg de ce doar eu am o fericire copilărească atunci fluturii ăștia mici îmi mângâie chipul.

Ador parfumul tare ce-l lasă urma micuților prieteni.
Traiesc într-un oraș atât de imbâcsit de noxe încât este nevoie de o ninsoare bună pentru a simți că respir cât de cât.
Am nevoie de puritatea acestor dansatori efemeri pentru a-mi aminti că viața înseamnă mai mult decât fum, praf și mizerie.

Atunci când mă plimb îmbrățișînd praful acesta alb de stele, regăsesc o parte din puritatea tărâmului unicornilor.
În visele mele, stau undeva pe o bancă pierdută, ținând-o de mână pe ea, femeia visurilor mele.
Și ar ninge…

Ar ninge ca în povești. Îmbrăcati in liniște, ne-am privi în ochi și am zâmbi.
Aș privi-o în semiîntunericul parcului, i-aș mângâia ușor degetele și aș săruta fiecare fulg de zăpadă ce s-ar așeza pe chipul ei.
Apoi i-aș dansa.

I-aș dansa, acolo în parc, prin stropii albi de pulbere de stele, soptindu-i discret:
-Ești atât de frumoasă când zâmbești!

Notă: articol original 22 februarie 2018

6 comentarii

Din categoria Fără categorie