Oameni frumosi

Priveam de ceva timp tavanul, coplesit de o stare boema covarsitoare. Nu aveam nici un chef sa renunt la asternuturile imbietoare si tot amanam momentul in care trebuia sa ma ridic.
De niciunde, un zgomot puternic sparge in mii de bucati orice urma de liniste, usa se deschide si brusc o harmalaie teribila imi umple sufletul intr-o dimineata de 18 iulie.
Oameni dragi si frumosi, cu un tort in mana si masti pe fata reusesc sa ma surprinda inca din primele clipe ale diminetii.

Imi era necunoscut numarul, iar faptul ca suna pe telefonul meu personal, al carui numar il stiu putine persoane, era destul de surprinzator. Toti cei care stiu acest numar sunt deja in agenda mea. Si atunci?
Aleg sa sun inapoi.
O voce incantatoare imi intoarce mintea pe dos.
Era ceva in ea. Ceva de niciunde, ceva atat de cunoscut si totusi atat de strain.
Mi-au trebuit minute bune sa ma desprind de rasul ei si sa realizez cine este.
De departe a fost una din cele mai frumoase surprize din ultimul timp.
Habar am de ce. A fost doar o voce. Cadoul meu de pret din aceasta zi.
Dovada ca oamenii inca pretuiesc oameni.

Evident ca au fost multe mesaje.
Prieteni vechi si noi, oameni carora le multumesc pentru gandurile frumoase. A fost o zi minunata datorita unor oameni minunati.
Au fost lucruri simple, dar asa cum spun mereu, fericirea vine din lucruri simple.
Va multumesc.

Reclame

20 comentarii

Din categoria Fără categorie

Buburuza

 

baja-1593336_960_720

A fost o data ca niciodata, intr-o lume diferita de a noastra, o mica si colorata buburuza. Cu aripi mici, plapande, imbracata intr-o camasa rosie cu buline negre, micuta gargarita colinda peste mari si tari pentru a gasi un taram, de care auzise de la o batrana frunza de stejar, acolo unde, spunea frunza de stejar, orice suflet danseaza in noapte cu razele de soare, sorbind insetat dintr-un pocal magic al fericirii.
In lumea aceea, ii destainuise frunza, nu trebuie sa porti masti, nu trebuie sa te ascunzi, este suficent sa-ti gasesti un loc al tau, sa sorbi din roua diminetii, iar dragostea si culoarea te vor inconjura imediat.

Trecuse mai bine de 20 de ani de cand micuta buburuza strabatuse zeci de locuri cautand taramul fagaduintei.
Obosise.
De aripile ei atarnau acum atatea panze de paianjan, atatia stropi de otrava picurati de cei din jur, incat  zambetul ii disparuse de pe fata si rar, atat de rar mai desfacea aripile sa zboare.
– Pentru ce sa mai incerc sa caut ceva ce nu exista? Poate ca fericirea este doar o poveste veche, o legenda pe care nu a vazut-o nimeni, iar frunza aceea de stejar nu a avut alta treaba decat sa mi-o povesteasca mie. Daca ar fi existat nu as fi gasit-o pana acum?
O lacrima ii picura peste camasa rosie plina de buline prafuite.
Poate ca era mai bine sa renunte. Sa se multumeasca cu ceea ce are.

-Hei, tu ! O voce de niciunde o trezi din visare.
Privi in dreapta si-n stanga dar nu vazu nimic.
-Hei, buburuzo, aici sus.
Undeva, pe o petala de floarea soarelui, un greier ciudatel, ii tot facea semn cu mana. Privi spre el si dupa foarte mult timp, buburuza isi facu curaj si zbura spre cer, pe tararamul magic al acelei palarii de floarea soarelui.
Ceva o atragea la greier, dar nici ea nu-si putea da seama ce. Poate felul in care-i vorbea, felul in care se pierdea in ochii ei sau poate doar atentia cu care o coplesea tot timpul.
Si buburuza se indragosti.
De acolo, de sus, alaturi de el lumea parea diferita. Nu perfecta, dar era ceva ce nu mai intalnise pana atunci. Panzele de paianjan disparuse de pe aripile ei, iar buline negre aveau o alta stralucire

Intr-o dimineata, cand soarele inca astepta ascuns dupa linia orizontului, cei doi dansau imbratisati, zburand pe un puf de papadie. O lumina stranie ii inconjura pe amandoi si pentru prima data buburuza privi in jos realizand ca era pe un taram unde nu mai calcase niciodata. Totul in jurul ei era altfel. Viata, aripile, gandurile ei.
Lumina aceea.
Visa. Oare cat timp trecuse decand nu mai visase?
Apoi, ceva neobisnuit se intampla. O teama pe care nu o intelegea, un sentiment puternic de panica puse stapanire pe ea. Era cu un pas langa taramul pe care-l cautase toata viata dar nu avea curajul sa mearga mai departe.
Se desprinse din bratele greierului si facu un pas inapoi.

Il privi din nou. Ii era teama.
De el, de tot ceea ce reprezenta el. De tot ceea ce insemna acel nou taram.
Continua sa faca pasi inapoi. Isi impletici picioarele intr-o noua panza de paianjan prabusindu-se exact in locul unde-l intalnise pe greier.
Se intosese in lumea ei.
Auzea vocea lui care o striga, dar il ignora. Renuntase.
Uneori cautam intreaga viata ceva, iar atunci cand reusim sa dansam cu razele de soare, ceva in sufletul nostru transforma fericirea in teama si ne oprim.
Renuntam sa mergem pana la capat, pentru ca a nu face nimic este intotdeauna mai simplu decat a lupta.
Cand esti jos nu te poti prabusi nicaieri.

A fost o data ca niciodata o buburuza superba cautandu-si raza ei de fericire. Daca o ve-ti intalni, voi frunzelor de stejar, explicatii iar ca taramul acela magic exista, iti trebuie doar un strop de curaj pentru a pasi pe el.
Lucrurile frumoase sunt intotdeauna complicate. Poate de aceea sunt si atat de frumoase.

 

Foto: Adina Voicu – px

16 comentarii

Din categoria Fantezie

Despre voi

230312_2061123886506_8134704_n

Eram inca un mucos, abia iesit din adolescenta, orgolios si incapatanat, cand m-am indragostit de o persoana interzisa. Intotdeauna reusesc asta. Sa intru in povesti complicate, devenind un proscris pentru cei din jur.
Singur, intr-o poveste imposibila, cersindu-mi dreptul la propriile alegeri, in viata mea au intrat doi oameni ce si-au asumat riscul de a mangaia un condamnat la moarte.
Am gasit in ei si la ei un loc unde prietenia a contat mai mult decat orice dogma lumeasca, poate chiar si cea familiara.
Am gasit doi oameni care ne erau prieteni, confidenti, parteneri in tot si toate.
Habar am daca acea relatie proscrisa a fost un lucru bun sau rau. In viata am invatat ca nimic nu este intamplator. Cu siguranta insa ca acei oameni au fost umbrela noastra intr-o furtuna ce ameninta sa ne inece cu totul.
Multumesc Bogdan si Claudia.

Peste ani, coplesit de niste probleme emotionale si fizice, organismul meu a cedat. O viata intreaga reusisem sa ma tin departe de intalnirile cu spitalele, iar ciocnirea cu mediul acela risca sa devina o ancora care sa ma scufunde cu totul.
Fizic, emotional si profesional.
In perioada aceea, un om aproape necunoscut, un suflet frumos si-a asumat riscul de a veni langa mine si a-mi intinde o mana.
Si nu doar atunci.
A continuat sa fie acolo.
Atat cat poate fi un om langa tine, cand tu te retragi in carapacea ta ne lasand pe nimeni sa se apropie.
Multumesc, Ady Constantin.

Azi mi-am dorit sa scriu cateva randuri despre prietenie.
Despre oamenii din viata mea care au fost acolo cand toti ceilalti priveau in alta parte.
Intotdeauna am crezut ca prietenii sunt cel mai frumos dar al divinitatii. Pentru ca uneori, prietenii adevarati sunt unicul rasarit intr-o bezna in care te invarti singur.
Iar ei merita sa stie ca-i pastram acolo in sufletul nostru.
Si pretuim tot ce-au facut pentru noi.
Prietenii adevarati nu se castiga la o bere. Nici nu se pierd atunci cand se strica vremea si vremurile. Ei sunt acolo, scrijeliti in amintirile si sufletul nostru.

Intotdeauna am fost un tip rebel, nonconformist, care si-a asumat anumite alegeri si a mers pana in panzale albe cu ele. Introvertit, extrem de selectiv cand e vorba de oameni, nu fac parte din tipologia prietenului de gasca.
Poate de aceea pretuiesc atat de mult oamenii care cu adevarat au stiut sa vada in mine un suflet in care poti avea incredere.
Multumesc celor ce mi-au respectat alegerile, chiar daca ele nu au corespuns intotdeauna standardelor lumii in care traim.
Maine ma voi gandi la ei stiind ca si ei se gandesc la mine.

Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. – Nicolae Steinhardt

7 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Ultimii trubaduri ai literelor

poesie-romantiche

Copilul ratacit al unei lumi rece, mereu grabita, ulimimul trubadur esti tu, suflet ce inca mai gasesti rasaritul in culoarea unei litere, in imaginea unui pescarus zburand liber, esti tu cel care mai imbraci in cuvinte emotia si lacrimile din tine.
Iar lumea asta, gonind spre nicaieri, avida de lucruri simple, de cuvinte putine si scurte, lumea aceasta va dainui prin tine, pentru ca fara emotie, fara cuvintele tale siropoase, totul s-ar transforma intr-un program de calculator, mecanic si insensibil.

Folosim automobile pentru a scurta distante si castiga timp. Orele pe care le pierdeam candva, mergand pentru a vedea un prieten drag, se transforma acum in secunde printr-un singur apel telefonic. Lungile scrisori pictate cu pene sunt acum mesaje scrise rapid, superficial.
Nimeni nu mai sta sa citeasca un text mai lung de patru verbe.
Cautam sa castigam timp din orice, totul in viata noastra se petrece ca un film derulat pe repede inainte.
Doar tu…
Tu ultimul trubadur al literelor nu te grabesti nicaieri, continuand sa scri, sa-ti spui povestea colorand cuvinte, sa crezi ca oamenii se mai hranesc cu emotiile puse de tine in pagina.

Iubim haine, nu oameni. Adoram marci, nu suflete. Cautam sa iesim in evidenta prin felul in care aratam nu prin ceea ce simtim. Iar in toata aceasta lume superficiala tu te incapatanezi sa scri despre dragoste. Continui sa crezi in principii si inca mai porti discutii filozofice.
Da, esti un ultim reprezentant al unei lumi demult pierdute. Tot ceea ce iubesti tu : literatura, pictura, muzica armonioasa, sunt istorie. Iar tu esti prea indragostit de ele pentru a intelege asta.
Pierdut intr-un ocean de oameni grabiti, cantecul tau este doar un sunet mut al ultimului trubadur.

Intr-o zi nimeni nu va mai scrie despre ceea ce simte. Nimeni nu va mai pune pe hartie crapeie de rai , furate din visele lui. Declaratiile de dragoste vor fi inlocuite de emoticoane, jocul prafuit al seductiei va fi trecut, oamenii vor fi prea grabiti pentru a pierde timpul cu un preludiu emotional inutil.
Intr-o zi vom uita sa scriem. Orice. Ne vom intoarce la semnele preistorice. Vom castiga timp. Vom ascunde adanc in noi orice emotie si nu vom mai arata nimanui nimic.
In ziua aceea vom sti ca ultimul dintre noi, trubadurii literelor, a disparut.

Zilnic imi aloc o ora pentru a citi texte pe blog. Nu au valoare literara, dar au ceva ce nu gasesti tot timpul in lumea reala. Emotie si sinceritate.
Sunt texte bune sau proaste, dar toate sunt crapeie din ultimii trubaduri care folosesc litere.
Ador asta.
Cat inca va mai fi un singur blog pe care sa-l citesc, lumea asta nu va arde mistuita de efemeritate.
Noi, inca desenem litere. Inca ne ambitionam sa scriem raspunsuri mai lungi de 5 cuvinte.
Noi suntem siroposi.
Pentru ca suntem ultimii trubaduri…

18 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Duminica

2

Iubeam linistea asta perfecta, sentimentul ca te pierzi in gandurile tale, emotia care o transmitea locul acesta. Nu m-am considerat niciodata un tip religios, dar divinitatea, spiritualitatea in esenta ei, este o parte din mine.
Preotul avea o voce calda, blanda, iar predica lui era o mangaiere pentru suflet. Glasul lui, cumva nepamantean, trecea prin trup sarutandu-ti sufletul.
Era atat de bine.
Atunci, acolo, in secunda aceea.

Cred ca din cauza oboselii accentuate nu puteam dormi. Privam cerul, rasaritul rosu al unei zi de vara, indragostit iremediabil de luna aceea seducatoare ca o fata misterioasa.
Mansardarea podului si construirea a doua dormitoare acolo, a fost inca una din alegerile Anei pentru care nu i-am multumit niciodata indeajuns.
In noptile de vara, urmarind o stea cazatoare, spectacolul cerului devenea coplesitor.

Ii simteam respiratia cum imi mangaie gatul, lipita de mine, toropita de oboseala unui saptamani grele. Era deja tarziu, dar nu indrazneam sa o trezesc. Incapatanata si orgolioasa, refuza sa arate orice urma de slabiciune, iar asta me exaspera din cale-afara. Poate si pentru ca eu continuam sa o privesc ca o mana de om, un puf firav de papadie, ambitioasa ca un catar, dar totusi doar un suflet.
Am sarutat-o usor pe buze, stiind ca asta o va trezi.

-Buna dimineata, sufler drag.
-Uff, zanule, mai lasa-ma putin.
-Iubire, vreau sa ajungem si noi la slujba de dimineata, este tarziu.
-Mai lasa-ma putin, te roogggg.
Ii priveam ochii inchisi, superbi, trecerea timpului refuzand sa lase orice urma pe chipul ei. Un romantic incurabil, intotdeauna am crezut ca nu poti iubi decat o singura persoana cu adevarat intr-o viata.
Sau in mai multe.

Era o bisericuta uitata de lume, pe o straduta din vechiul cartier, cu putini oameni si un preot incantator. Cu vocea lui blajina, barba alba ca in povesti si un har incredibil, reusea intotdeauna sa ne transmitea tuturor o stare de liniste si binecuvantare.
Acolo, in locul acela, obisnuiam sa-i vorbesc lui Dumnezeu despre Ana, despre temerile mele, despre neputinta mea. Uneori indrazneam sa cer, cu umilinta, un dram de ajutor,  in acelasi timp aratandu-mi recunostinta pentru tot ceea ce primeam.
Impreuna, cu sufletul deschis, hraneam partea aceea din noi avida de spiritualitate.

Simplitate.
Poate ca cel mai bine reusesc sa descriu relatia mea cu Ana prin acest cuvant. Doi nebuni frumosi, dar care reuseau atunci cand erau impreuna sa creeze culoare din simplitate.
Aveam momente cand evadam cu totul din aceasta lume, pierduti pe un taram doar al nostru, asa cum aveam clipe cand deveneam sclavii realitatii.
Stiu ca nu este nimic spectaculos intr-o astfel de duminica, dar pentru noi atfel de clipe sunt o mangaiere.

2 comentarii

Din categoria Ana, Fantezie