Atunci cand literele scriu singure

oo5hBVz9mAPif1r0LA4HaF7ohYNmlWgxd8G026foZ1ZeW1464786881594

Imi place uneori sa ma pierd in cuvinte.
Nu pentru ca as fi talentat, dar simt nevoia de a evada din cotidian prin fraze atipice, poate nu intotdeauna foarte bine puse pe hartie, o ciorna a gandurilor mele.
Habar am daca acest impuls vine dintr-o timiditate cronica sau este o dedublare necesara de o societate murdara, corupta, materialista pe care o dispretuiesc cu toata fiinta mea.
Si incep sa scriu.
Despre mult si multe.
Despre trairi, rabufniri, pasiuni, dragoste si ura.

Cred in iubire.
Ma hranesc cu asta. Imi place sentimentul perfect pe care-l ai atunci cand exista un curcubeu peste sufletul tau. Ador sa iubesc.
Uneori in tacere, alteori zgomotos dar intotdeauna cu sinceritate .
Indragostit de un puf de papadie!
O femeie ce danseaza cu gandurile si visele mele. O zana ce miroase a levantica proaspata si are cei mai frumosi ochi din lume.
Un par aproape perfect si un zambet in care te pierzi dezarmat.
Cred ca orice femeie are nevoie sa fie descompusa in miliarde de bucati si admirata. Frumusetea unei femei este ca un tablou aproape perfect. El incita, suprinde si atrage.
Orice femeie este frumoasa. Trebuie doar sa sti sa o privesti.
Sa cauti unghiul din care soarele se plimba perfect pe panza in care este desenata. Dar ceea ce o face pe o femeie cu adevarat sa straluceasca este magia.
O femeie dezbracata de magia hainelor de printesa si imbracata in rutina stofei de sotie sau mama, fara a fi poleita cu aurul dat de iubirea si atentia unui partener, devine o femeie stearsa, o femeie fara farmec.

Azi am citit un text pe unul din blogurile pe care hoinaresc.
Acel text m-a facut sa inchid ochii si sa las degetele sa tasteze tot ceea ce am scris pana acum.
Marea majoritate a textelor scrise pe acest blog au ca baza povestea metaforica a lui Allan si Ana.
Azi nu am sa scriu pentru si despre Ana.
Azi am sa scriu pentru Andreea.
Totul a pornit de la randurile ei, un joc de cuvinte transmis in neant, in care soptea:

“nu mai vreau să scriu despre tine aici și nu mai vreau să scriu despre tine în așternuturile gândurilor mele, în ale mele jurnale.”

Gandurile unei „pustoaice” visatoare, romantica, atipica societatii in care traim.
Uneori ma pierd in raspunsuri cu ea. Azi vreau sa-i spun putin mai mult decat ceea ce i-am raspuns pe blogul ei :

https://gandurineclare.wordpress.com/2017/06/23/un-adio-scris-marunt/

Sti care este frumusetea celor ce scriu?
A celor mai multi.
Ei nu scriu despre ce vor. ei scriu despre ce simt. Cei care iubesc literele, cei care se invasmanta in ele, nu le controleaza. Defapt literele ii controleaza pe ei. Sunt doua tipuri de oameni care scriu. Cei care o fac profesional. Nu conteaza daca intr-o institutie media sau pe blogul lor. Ii gasesti in varful topului ca numar de accesari. Sunt oameni care nu scriu despre ceea ce simt. Scriu despre ce ar vrea ceilalti sa auda si pe cat posibil cauta sa atraga o nisa cat mai mare.
Cealalta categorie este a celor care pun mana pe tastatura pentru ca vor sa imortalizeze un gand ce se plimba bezmetic prin capul lor. Visatori, romantici, spune-le cum vrei tu.
Ei nu scriu pentru nimeni. Nici macar pentru ei. Ei se drogheaza fumand cuvinte.
Deci, Andreea, nu conteaza ce vrei tu. Chiar nu conteaza. E adevarat poti opune rezistenta, dar intr-un final vei sfarsi prin a saruta din nou gandurile tale. Si le vei lasa libere sa deseneze pe o foaie alba, sau pe un monitor alb, ceea ce vor ei sa-ti spuna.
C’est la vie 🙂

Intr-o zi, la job, cineva m-a vazut ca scriu si m-a intrebat daca scot bani din asta. Am fost surprins.
I-am raspuns ca scriu doar pentru mine.
M-a privea mirat.
Pana la urma la asta se rezuma diferenta intre visatori si oamenii ancorati in realitate.
Un om visator inchide ochii si scrie. Pur si simplu. Nu neaparat pentru a fi pe placul cuiva, nu pentru celebritate, nu are nevoie de confirmarea venita din like-uri. El stie cine este si fara sute de comentarii la textul lui.
Nu el stapaneste cuvintele, cuvintele zboara libere in jurul lui. El doar incearca sa le puna pe hartie. Uneori reuseste sa o faca mai bine, alte ori mai prost.
El nu va fi inteles niciodata de cei ancorati in realitate.
Inutil sa scri o poveste plina de culoare unei femei pentru care conversatia se rezuma la doua propozitii scrise pe whatsapp. Evident ca sunt plictisor pentru ea.
Pentru ea conversatia se desfasoara rapid, fara substanta, cateva superficialitati si cam atat.

Draga, Andreea. Oamenii ca mine si ca tine nu scriem.
Imi place sa cred ca majoritatea celor care citesc blogul meu sunt la fel. Noi inchidem ochii si lasam mana si gandurile sa picteze ceea ce simtim.
Mi-ai raspuns ca ti-a placut ideea cu “ ne drogam”.
Pai asta facem noi.
Ne drogam cu vise, cu litere, cu emotii.
Atunci cand ne lipsesc, ne simtim singuri si depresivi.
Noi inventam iubiri si personaje in care ne pierdem.
Sti care este diferenta intre noi si oamenii care citesc o carte de dragoste si se viseaza romantici?
Noi traim in fiecare secunda asa.
Noi nu avem nevoie de o carte sa fim romantici.
Realitatea este locul in care sufletul nostru se topeste.
Noi imbracam in dragoste persoanele pe care le iubim, chiar si atunci cand ele sunt doar niste regi cu picioare de lut.
Daca vrei sa scri frumos, lasa literele sa-ti spuna unde sa calatoresti. In literele noastre nu exista realitate si fantezie. Totul este real.
Nu conteaza despre ce vrei tu sa scri.
Conteaza ceea ce vor literele sa scrie despre tine.
Sunt zile in care nu scriu nimic. Pentru ca literele dorm undeva intr-un colt, iar eu nu indraznesc sa le trezesc.
In jurul meu oamenii se prefac ca traiesc.
Cu joburi pe care le iubesc (cum poti iubi un job la un cacat de companie, care nici macar nu are legatura cu pasiunile tale), se prefac ca sunt parinti minunati si au casnicii frumoase. Oameni ce se mint zi de zi ca maine va fi mai bine. Oameni ce poarta zi de zi masti si sunt mandri de asta. Iar daca printr-o intamplare intalnesc un om ca noi, diferit, care indrazneste sa le dea masca jos pentru o clipa, il privesc speriati si fug. Pentru ca ei fara masca se tem. Le este frica de ei insasi. Ei trebuie sa fie perfecti in ochii celorlalti.
Nu-ti dori sa fi perfecta. Nu-ti dori sa fi ca ei.
Cauta.
Cauta un om care te va iubi pentru ceea ce esti. Un om care va citi cu placere randurile tale. Un om care nu se va plictisi de textele tale dupa al doilea predicat.
Si nici unul care iti va sterge mesajul fara sa-l citeasca pentru ca era prea lung si ii rapea din nepretuitul lui timp. Timp…pentru nimic.
Cauta, Andreea. Cauta oameni care sunt ca tine. Care te vor face sa zambesti sincer.
Pentru fiecare exista o Ana si un Allan.
Ai rabdare cu tine.
Crede-ma ca merita.
Eu am intalnit-o pe Ana, cea cu miros de levantica proaspata, atunci cand nici nu mai credeam ca este posibil. Si este minunata.
Sincer este minunata.
Uneori, vine langa mine si-mi sopteste : cand mai citesc si eu ceva minunat scris de manutele tale. iar asta face cat tot toate like-urile din lume.

Andreea, literele unesc oamenii.
Este singurul liant pe care-l avem.
Este ceea ce ne deosebeste de celelalte fiinte de pe aceasta planeta.
Capacitatea de a folosi cuvintele.
Danseaza cu ele.
Nu te teme de ele. Nu incerca sa le controlezi. Nu te teme ca randurile tale sunt prea scurte sau prea lungi. Prea fanteziste sau prea realiste. Cand scri, daca lasi ca literele sa vorbeasca, nu exista alb si negru. Soare si furtuna.
Uite, iti lansez o provocare:
Atunci cand vei scrie urmatorul tau text fa o experienta.
Lasa-l pe el sa se scrie singur.
Nu te gandi la ceva. Tasteaza doar ceea ce simti. Nu te gandi daca o sa placa cuiva, nu te gandi daca o sa aiva o linie coerenta. Nu te gandi la nimic. Pur si simplu lasa degetele sa povesteasca despre tine. Ceea ce simt ele.
Daca simti nevoia sa scri despre “ El” fa-o, despre temeri, speranta sau vise.
Lasa literele sa vorbeasca despre tine.
Fara sa spui :
“Nu mai vreau sa scriu despre “

11 comentarii

Din categoria Fără categorie

Puf de papadie

papadie-5

Era o vara fierbinte. Ca multe alte veri din viata mea.
Ascuns sub o palarie cu boluri largi, sufletul meu era strabatut de crapaturi adanci de la arsita de afara. Dupa o camasa cu maneci lungi, incercam sa ascund discret petele trecutului meu zbuciumat.
Hoinaream fara directie. Cine mai stie incotro mergeam.
Probabil ca ma ratacisem demult.
Capul jos, pasii de plumb, ma taram grabit spre nicaieri.
Atunci am cunoscut un puf de papadie.
Rosu.
Aluneca si el pierdut printre bolovanii de pamant. Isi dorea atat de mult sa zboare. Stia ca destinul lui ca puf de papadie este sa zboare cat mai sus. Apoi sa moara.
Uneori, cate o pala de vant il rostogolea si-l lovea de toate pietrele, facandu-l sa-si piarda din pori.
Dar nu se oprea. Continua sa danseze printre pietricele, cautand un loc mai inalt de unde sa se arunce…spre stele.

Da, imi amintesc acum. Era o zi de 20.
Epuizat, cu miliarde de ganduri ce dansau goale in jurul meu, m-am asezat pe bordura aceea calcaroasa, un bolovan intr-un desert fara sens.
Prin praful acela inecacios am zarit acel ghem firav cum se ridica, iar si iar, de sub talpile oamenilor ce calcau nepasatori pe el.
Fara sa vreau gandul m-a purtat la sutele de talpi ce au pasit fara mila pe bucatica aceea rosie de puf. Si totusi nu a ramas lipit de nici o talpa, nu a renuntat niciodata sa se ridice din praful in care a fost aruncat de atatea ori.
Oare era el constient de puterea lui?

Te-ai asezat pe mana mea.
Cum as putea uita?
Cum as putea sa uit ca dupa atatia ani m-ai facut sa zambesc din nou? Sa cred ca nu exista furtuna care te poate dobora, sa cred din nou in mine.
Destin? Mana Divina? Cine poate sti cum acel puf de papadie rosu si pierdut a ajuns chiar langa mana mea.

Am intins palma, lasandu-te sa zbori, dar ai ramas neclintit acolo.
As fi vrut sa te sarut, dar imi era atat de teama ca umezeala buzelor mele te va face sa te lipesti de ele si am sa te pierd.
Asa ca am ales sa-ti vorbesc:

Te iubesc atat de mult, papadia mea draga!
Nu ca pe o femeie, nu ca pe o iubita, te iubesc ca pe un puf ce s-a- asezat pe sufletul meu si l-a facut sa se simta din nou viu.
Te iubesc pentru fiecare noapte cand am adormit cu zambetul tau in brate si asa am reusit sa ma ridic dimineata, mergand mai departe.
Intr-o lume normala, dupa o vara ucigatoare urmeaza toamna, apoi o mult prea rece iarna. Tu ai reusit sa aduci primavara in viata mea, dupa o nesfarsita vara.

Singurul tablou pe care-l am in casa, pe perete, este o coala alba, inramata, pe care tu ai scris cu pixul: I believe i canf fly.
Ce ar fi putut scrie altceva, un puf de papadie ? 🙂
Un puf ce nu a renuntat niciodata sa creada ca visele sunt posibile.

Au trecut 25 de zile de cand stai in palma mea. Sau 25 de luni. Stai, nu 25 de ani? Cine mai stie, in atatea vieti in care te-am tinut de mana, cat timp a trecut?
Ce mai conteaza?

Se intampla uneori ca oamenii sa se regaseasca in literele mele. Sa le placa ceea ce scriu. Dar putini stiu ca, defapt, in sufletul meu este un puf de papadie care-mi saruta visele, facandu-ma sa scriu asa cum scriu.
Ce as fi eu fara tine?
Doar o bucata de bordura calcaroasa, incinsa de arsita soarelui.
Fiecare litera care danseaza pe acest ecran, fiecare fraza ce curge frumos, in toate este doar dansul sublim al zambetului tau.
Tie iti datorez totul.

Prin arsita torida din sufletul nostru, un om cu o palarie larga, infofolit in haine lungi, tine in palma un puf de papadie, asteptand o pala de vant care-l va face sa zboare.
Stiu ca intr-o zi vei zbura.
Nu exista inca atatea talpi care sa calce in picioare dorinta ta de a te ridica.
Pentru ca esti atat de incapatanata.
Dumnezeule cate fire de par alb mi-ai scos cu orgoliul tau.:)
Dar fara el, fara ambitia ta, care uneori imi albeste sufletul, nu ai mai fi tu.
Nu ai mai fi un puf de papadie ce priveste spre stele.
Sa nu te schimbi niciodata floricica draga.
Ramai la fel de incapatanata si orgolioasa.
Esti ceea ce esti.

Candva mi-ai spus cat de mult iti plac mainile mele. Poate acesta este motivul pentru care ti-ai dorit sa te asezi pe mana mea. Iti multumesc mult puf drag. Iti multumesc pentru tot. Iti voi multumi intreaga viata. Dar intotdeauna pe 20 o voi face putin mai apasat.
Te iubesc ! La multi ani! Ana.

12 comentarii

Din categoria Fără categorie

Doar o simpla zi

 

19265147_10213102447534624_546202232_n

Alarma telefonului suna repetat, Nothing Else Matters ajungand deja la refren. Incercarea celor de la Metallica de a ma trezi din somnul profund, pare un esec garantat. Este patru dimineata si am doar cateva ore de odihna. M-am trezit de mai multe ori in cursul noptii, asa ca tot somnul acesta fragmentat imi sporeste starea de oboseala.

Trust I seek and I find in you
Every day for us something new
Open mind for a different view
And nothing else matters

Ascult versurile si ma gandesc la tine.
La ultimul mesaj pe care mi l-ai lasat aseara pe telefon:
-Te iubesc si eu mult, in multe feluri…nici nu banuiesti cum si cat.
Cumva stiu asta, dar imi este atat de dor de tine.
Departarea, miile de kilomeri ce ne despart, toate se simt atat de tare.
Ma hranesc cu pozele tale, cu mesajele tale colorate, unice, dar tare mult mi-as dori sa-mi opresti tu telefonul, sa ma saruti si sa-mi spui :
-Pasaras, hai fa ochisori, fuguta la baie ca esti in intarziere.
Imi lipseste imbratisarea ta.
Momentele in care te lipeai de mine si-mi cereai sa nu scot nici un cuvant pentru ca vrei sa-mi asculti bataile inimii. Adorai sa simti bratele mele cum te strang puternic la piept.

So close, no matter how far
Couldn’t be much more from the heart
Forever trusting who we are
And nothing else matters

Telefonul continua sa cante, trezindu-ma din starea de reverie.

Continuă lectura

6 comentarii

Din categoria Fără categorie

Dincolo de aparente

BatiaBombiger4

Baietii nu plang niciodata

Cortina cade lasand locul intunericului.
Aplauzele oamenilor se aud din ce in ce mai rar, mai incet. Grabiti actorii pasesc pe treptele din fata salii, anonimi, redevenind oameni obisnuiti.
Incerc sa-i caut cu privirea.
Strain de tot ce ma inconjoara, ma pierd intr-o ceata rece, necunoscuta.
Caut un loc familiar dar totul e atat de straniu, strain de tot ceea ce cunosc eu.
Privesc pe fuga in oglinda unui loc ce reflecta adevarul.
Cine este umbra de dincolo de perdeaua de fum ce ma priveste pierdut?
Eu ?! Atat a ramas din mine? o umbra…?
Intorc capul si privesc in praful ce s-a asternut peste trecutul meu.
Bezna m-a urmarit la fiecare pas. La fieacre colt un om pe care credeam ca-l cunosc m-a jefuit de putina avere sufleteasca ce-o pastram in sufletul meu.
Continuă lectura

16 comentarii

Din categoria Fără categorie

Festivalul ciresilor infloriti

large_img_927

Parfumul incredibil al florilor de ciresi, pomii imbracati in haine de o culoare ireala, ninsoarea petalelor ce dansau haotic la fiecare pala de vant, toate faceau ca tabloul din jurul ei sa fie unul la care nici nu visase.
In aerul acela de primavara timpurie, inconjurata de atata frumusete, la mii de kilometri de casa, pentru prima data simtea ca este acolo unde isi doreste.
Allan o tinea de mana si tacea.
Surprinzator, pentru un Allan care vorbea aproape tot timpul.
Era fascinat si el de toata aceasta frumusete.
Aleea aceea inzapezita cu petale roz prin care paseau plutind, linistea absoluta, parfumul florilor de ciresi, micutele gheise imbracate in chimonourile lor colorate, in jurul lor realitatea se impletea cu imaginatia facand-o pe Ana sa inchida ochii si sa tresara fericita.
Toate astea pareau atat de departe acum doi ani.
Probabil ca daca cineva iar fi spus ca multe se vor schimba radical, intr-un timp atat de scurt, nu l-ar fi crezut.
Privi parul lui Allan acoperit de frunze roz si zambi amuzata.
Era atat de haios.
-De ce razi, crocodiloaico? o tachina el. Vrei sa-ti mananc urechiusele alea de elf?
Se apropie de ea sarutandu-o in fuga.
Inchise ochii si brusc se simti luata pe sus. Se agata pierduta de gatul lui, in timp ce Allan o ridicase deja in bratele lui si o rotea fericit.
Totul se invartea in jur.
Florile, frunzele, cerul, gandurile.
Ochii lui mari in centrul acestui univers colorat.
Se simtea ametita.
Si nu doar de la joaca lui Allan. Totul se schimbase atat de mult, atat de repede.
Nesperat de repede.
Dupa un divort atat de dureros, dupa problemele ce le-a avut la fostul job, epuizarea psihica ce aproape ca a darmat-o, clipele acestea cu Allan pareau rupte dintr-o alta viata.
Dintr-o lume pe care aproape o credea imposibil de regasit.
Oceanul de lacrimi ce o copleseau in urma cu doi ani, acum se transformase intr-un covor de flori de ciresi.
Trecutul parea doar un cosmar pe care dorea sa-l uite cat mai repede. Continuă lectura

7 comentarii

Din categoria Fără categorie

Dincolo de tacere

 

cornoyer-primavara-in-parc

 

Stropii de ploaie imi desenau chipul, imbratisand tacuti fiecare particica din fiinta mea.
Priveam pierdut, fara sa-mi pese de oamenii ce ma fixau ca pe o ciudatenie.
Ghemuit pe banca aceea ratacita, impasibil de ploaia de vara ce matura oameni si suflete in jurul meu, gandurile mele inotau haotic printre lacrimi si stropi.
Franturi de amintiri, gesturi, cuvinte, toate se derulau in fata mea ca o imagine proiectata pe panza de apa ce curgea in jurul meu. Priveam un film al carui actor am fost, incapabil sa-i inteleg scenariul.

Eram in pat. Obosit dupa mai bine de 12 ore de munca.
Plecat de la 4 dimineata, caldura patului mi se parea atat de reconfortanta.
Era o liniste coplesitoare in casa fara vocea ei de copil.
Gandurile ma purtau fara sa vreau la Ana.
Trecea printr-o perioada grea.
Problemele o incoltisera asa cum face iarba primavara, transformand viata ei intr-un covor nesfarsit de griji.
Simteam ca nu doreste sa lase sa se vada abisul in care inota, dar era evident ca este coplesita.
O priveam uneori cum se straduie sa pareze fiecare problema ingropandu-o in ea,
zambindu-mi si soptind pierduta:
-Sunt bine.
Ma scoteau din sarite cuvinte ei, pentru ca stiam ca nu acesta este adevarul.
Habar am daca o facea pentru a ma proteja pe mine sau poate incapabila sa mai reziste se proteja pe ea.
Construise o carapace si putin cate putin se retrasese in ea.
Ratacita in jungla ce devenisera problemele din jurul ei, din acele fire primavaratice, Ana era atat de diferita. Nu mi-a raspuns la telefon intreaga zi, mesajele le ignorase.
Ingrijorat pentru ea, obosit, presat si de problemele mele, alunecam fara echilibru ca o frunza purtata de vant.

Am auzit usa de la intrare, am auzit-o cum se descalta, numarandu-i pasi pana in dormitor. Continuă lectura

4 comentarii

Din categoria Fără categorie

Ratacit printre litere – 100

 

Ratacit printre litere – 100

Imi place sa ma joc cu literele. Nu pentru ca as sti sa scriu.
Imi lipseste acest talent. O fac doar pentru a pune pe hartie o parte din gandurile mele.
Eu nu scriu, eu povestesc. Este adevarat ca de cele mai multe ori imbrac literele in metafore, dansez putin impreuna cu un verb  frumos, dar ideea este aceeasi.
Randurile mele nu sunt literatura.
Este doar o poveste spusa la gura sobii. Un batran cu barba alba ce le recita nepotilor, in lipsa unei carti de povesti, fantezii din gandurile lui bogate.

Am fost un adolescent timid, introvertit.
Asta a facut sa-mi gasesc bucuria in praful cartilor pe care le citeam.
Am avut dintotdeauna un jurnal. Inca pastrez o cutie imensa cu sute de foi, caiete si agende.
Scriam pe ce apucam.
Prima dragoste a fost una neimpartasita.
Cu totii stim cum e. Am scris atunci doua caiete.
Niciodata, nimeni nu a vazut acele randuri.
Un pix si o foaie de hartie au fost de cele mai multe ori punti spre o lume in care ma retrageam.

Acum aparoape doi ani, cineva m-a rugat sa scriu un text despre anxietate. Ceva care sa nu semene cu textele clasice. Un alt mod de a vorbi despre temeri.
Am luat un pix si o foaie de hartie si am inceput sa scriu.
Asa a aparut :
Continuă lectura

17 comentarii

Din categoria Fără categorie

Vernisaj

15871905_1519501258084215_6860810576000518501_n

Sunetul minunat al pianului m-a facut sa ma opresc o secunda, pierdut, incapabil sa mai fac nici un pas. Am privit curios spre mijlocul salii, fascinat de dansul notelor si talentul barbatului ce mangaia clapele.
Era o piesa pe care o adoram pur si simplu.
Fiecare nota parea ca zboara nebuna prin locul acela, prin gandurile oamenilor, transformand fiecare vis intr-o poarta spre Rai.
Lumina calda lasata de candelabrele de pe pereti, muzica, semintunericul, facea ca aerul misterios, ireal, sa strabata fiecare coltisor din acest loc.
-Allan, ai venit iubitule?
Glasul ei fermecator m-a trezit brusc din visare.
M-am intors si am privit-o.
Intotdeauna am fost convins ca Ana este una din cele mai seducatoare persoane pe care am intalnit-o vreodata, dar in seara aceasta reusise sa depasesaca si cele mai ridicate asteptari ale mele.
Parul ei roscat, aprins, cu multe suvite rebele lasate sa-i mangaie fata, umerii goi punand in evidenta pielea catifelata. Rochia verde, de culoarea smaraldului, atat de frumos imbinata cu tenul ei creol, o transforma in seara aceasta pe Ana, intr-o zana desprinsa dintr-un basm magic. Parca cautam, pierdut sa vad in mana ei o bagheta magica.
Zambetul ei era fermecator, punand in evidenta ochii mari, atat de frumosi.
-Allan, iubitule de ce ai ramas asa?
-Esti atat de frumoasa, zana mea. Locul acesta este atat de frumos. Muzica, atmosfera, iar rochita ta….
Mi-ai spus ca ai sa-mi faci o surpriza placuta, dar nici o secunda nu mi-am imaginat ca un simplu obiect de imbracaminte poate avea o astfel de putere magica, purtat de cineva.
Arati superb, minunatul meu ghiocel.
-E, ma flatezi tu! Iti place tie sa ma vrajesti, zanule.
Hai sa mergem, ne asteapta invitatii. Continuă lectura

Scrie un comentariu

Din categoria Fără categorie

Jurnalul unui cautator de fluturi

cropped-conty

 

Capitolul I -Calatorie in timp

Lacrimi timide de roua se scurg usor pe fereastra.
Privesc cu ochii intredeschisi ceata ce se ridica pe deasupra copacilor. Deschid geamul si aerul rece imi inunda plamanii, trezind la viata fiecare particica din mine.
Afara, natura inca adormita, pare ca inca nu doreste sa se trezeasca.
E atat de liniste.
Pun pe mine un un tricou si pasesc pe iarba uda . Timid, o raza de lumina imi mangaie chipul. Conturul muntilor incepe sa prinda culoare sub primele raze de soare.
O atingere posesiva ma trezeste din visare.
E Max .
Blana lui umeda imi lasa dare vizibile pe picioare. Intotdeauna a fost un caine lingusitor. Stie ca urmeaza masa de dimineata, apoi alergatul prin padure, asa ca nu rateaza momentul sa se rasfete pe langa mine. Il mangai usor pe urechi si boticul lui umed se impinge in palma mea.
Frunzele fosnesc usor.
E dansul lor mirific prin care sarbatoresc imbratisarea cu inocentele pale de vant.
Pierdut, prins in mreajele acestei simfonii a naturii, pasii par ca se desprind de pamant si ma simt pierdut intr o gaura de vierme ce ma poarta pe un alt taram .
O lume ce pare stranie in felul ei, dar atat de reala.
Privirea imi este atrasa de acel copil ce-mi pare cunoscut.
Timid, cu privirea in jos, extrem de firav, poate chiar prea slab, pare ratacit de lumea ce-l inconjoara. Putinii tulei , parul lung prins intr-o coama scurta, ma face sa inteleg ca pustiul bate timid la varsta adolescentei.
Ochii.
Ochii lui stralucesc intr-un mod ciudat degajand din interior o putere pe care trupul nu o lasa sa se intrevada.
Il privesc cum incearca sa isi traga maneca usor peste o pata alba de pe mana si o strafulgerare ma trezeste la realitate.
Aud din nou fosnetul padurii, semn ca m-am intors in prezent.
Sunt eu.
Pustiul acela sunt eu.
Dar cum?
Cum am reusit sa ma intorc in timp?
Prea multe intrebari , prea putine raspunsuri . Continuă lectura

5 comentarii

Din categoria Fără categorie

Culoare

Pasesc usor prin umbra mintii mele.
Ma impiedic apatic in propriile ganduri cautand cu privirea rosul parului tau.
Am sperat intotdeauna sa te intalnesc.
Am sperat sa te intalnesc chiar si atunci cand lumea mea era gri, in nuante de alb si negru, fara sa stiu ce inseamna culoarea. Iar acum cand te-am intalnit ma scald in surasul tau si adorm simtindu-ti rasuflarea cum ma hraneste cu pofta de viata.
Zambesc.
Imi amintesc cenusiul din viata mea pana in clipa cand te-am zarit prima data. Zambet.
Mult zambet, multa veselie, multa culoare.
Toate te inconjurau ca o mantie fermecata. Totul prindea culoare in jurul tau, fiecare chip fiecare obiect se transforma intr-o cascada vie, multicolora.
Imi era teama de tine.
Imi era ingrozitor de teama. Nu cunosteam decat albul si negru. Imi era teama de buzele tale rosii, de ochii tai caprui, de rosul ca nuanta lavei unui vulcan din parul tau, de pielea ta fina atat de catifelata.
Imi era teama de zambetul tau portocaliu si de lacrimile tale violet.
Imi era al naibi de teama de gandurile tale pline de viata, zugravite in culori stridente ca un tipat de bucurie. Un fulg danseaza usor pe geamul din fata mea. Pierdut, visand la tine, mi se pare ca tastele calculatorului nu stiu sa reproduca fidel ceea ce simt.
Inchid ochii si ma pierd din nou, tacut, in amintiri si iluzii, in frumusete si fascinatie. Flamand caut cu disperare sa ma hranesc cu prezenta ta aievea.
Visez…
Conturul buzelor tale ma fac sa tresar.
Placere? Teama? Dorinta? sau poate doar fascinatia miracolului?
Cum poti saruta un curcubeu fara sa sti ca vei ramane impregnat pe viata cu toate nuantele de culori posibile?! Cand sti ca nu vei mai putea vedea niciodata viata in alb si negru dupa acel sarut? Nu e firesc sa-mi fie teama? Un fir rebel imi mangaie tacut fata. Doamne cat esti de frumoasa.
Timid ma scald in flacarile din parul tau.
Tot ce a fost negru in viata mea dispare, culoarea inunda fiecare particica din mine. Turcuaz, ametist, acaju, cireasa, visiniu fiecare fir de par e unic in felul sau.
Asa cum esti si tu.
Ma joc. Ma joc folosind cuvinte. Dar monitorul meu nu arata decat alb si negru.
Si atunci…
Atunci descoper trist ca nu te pot descrie.
Ca nu pot reda frumusetea ta, ca nu pot reda toate nuantele de culori ce te definesc.
Poate as reusi sa redau un rosu. Sau poate un albastru. Un verde… Cine stie. Dar nu, tu esti mult mai mult de atat. Tu esti zambetul si tristetea mea, esti dragoste si ura, inocenta si perversitate, tu esti… culoare!
Da. E o greseala. E o greseala sa incerc sa te descriu. Cum poti descrie frumusetea curcubeului? Poate intelege vreodata un orb frumusetea lui? Pentru ca asta am fost eu pana sa te intalnesc. Un orb. Iar acum m-am vindecat.
Atingerea ta mi a dat culoarea necesara pentru a ma vindeca. Sangele meu acum numai este doar rosu. Este si albastru, si verde, si mov.
Tu mi-ai schimbat viata.

Ratacit printre litere

pictura-vasile-varga

Pasesc usor prin umbra mintii mele. Ma impiedic apatic in propriile ganduri cautand cu privirea rosul parului tau. Am sperat intotdeauna sa te intalnesc. Am sperat sa te intalnesc chiar si atunci cand lumea mea era gri, in nuante de alb si negru, fara sa stiu ce inseamna culoarea. Iar acum cand te-am intalnit ma scald in surasul tau si adorm simtindu-ti rasuflarea cum ma hraneste cu pofta de viata.
Zambesc. Imi amintesc cenusiul din viata mea pana in clipa cand te-am zarit prima data. Zambet. Mult zambet, multa veselie, multa culoare. Toate te inconjurau ca o mantie fermecata. Totul prindea culoare in jurul tau , fiecare chip fiecare obiect se transforma intr-o cascada vie, multicolora.
Imi era teama de tine. Imi era ingrozitor de teama.Nu cunosteam decat albul si negru. Imi era teama de buzele tale rosii, de ochii tai caprui, de rosul ca nuanta lavei unui vulcan din…

Vezi articol original 364 de cuvinte mai mult

3 comentarii

Din categoria Fără categorie