Festivalul ciresilor infloriti

Parfumul incredibil al florilor de ciresi, pomii imbracati in haine de o culoare ireala, ninsoarea petalelor ce dansau haotic la fiecare pala de vant, toate faceau ca tabloul din jurul ei sa fie unul la care nici nu visase.
In aerul acela de primavara timpurie, inconjurata de atata frumusete, la mii de kilometri de casa, pentru prima data simtea ca este acolo unde isi doreste.
Allan o tinea de mana si tacea.
Surprinzator, pentru un Allan care vorbea aproape tot timpul.
Era fascinat si el de toata aceasta frumusete.
Aleea aceea inzapezita cu petale roz prin care paseau plutind, linistea absoluta, parfumul florilor de ciresi, micutele gheise imbracate in chimonourile lor colorate, in jurul lor realitatea se impletea cu imaginatia facand-o pe Ana sa inchida ochii si sa tresara fericita.
Toate astea pareau atat de departe acum doi ani.
Probabil ca daca cineva iar fi spus ca multe se vor schimba radical, intr-un timp atat de scurt, nu l-ar fi crezut.
Privi parul lui Allan acoperit de frunze roz si zambi amuzata.
Era atat de haios.
-De ce razi, crocodiloaico? o tachina el. Vrei sa-ti mananc urechiusele alea de elf?
Se apropie de ea sarutandu-o in fuga.
Inchise ochii si brusc se simti luata pe sus. Se agata pierduta de gatul lui, in timp ce Allan o ridicase deja in bratele lui si o rotea fericit.
Totul se invartea in jur.
Florile, frunzele, cerul, gandurile.
Ochii lui mari in centrul acestui univers colorat.
Se simtea ametita.
Si nu doar de la joaca lui Allan. Totul se schimbase atat de mult, atat de repede.
Nesperat de repede.
Dupa un divort atat de dureros, dupa problemele ce le-a avut la fostul job, epuizarea psihica ce aproape ca a darmat-o, clipele acestea cu Allan pareau rupte dintr-o alta viata.
Dintr-o lume pe care aproape o credea imposibil de regasit.
Oceanul de lacrimi ce o copleseau in urma cu doi ani, acum se transformase intr-un covor de flori de ciresi.
Trecutul parea doar un cosmar pe care dorea sa-l uite cat mai repede.

In ultimi doi ani nu a fost zi sa nu se intrebe ce-a facut-o sa piarda atata timp pana sa ia o decizie.
Privea in jurul ei la simfonia aceea de culoare, la locul acela minunat si isi amintea cum foarte multi ani, tot ceea ce a vazut in jurul ei a fost doar o lume gri, plina de rutina si lipsita de orice farmec. Celalalt.
Stia ca nu se va schimba, nici el, nici lumea in care traia, evident ca daca ar fi vrut-o ar fi facut-o de mult, dar Anei i-a fost greu sa gasesca resursele emotionale sa plece.
Prea orgolioasa sa recunoasca ca gresea, Ana a ales sa poarte o masca cu un zambet perpetuu pe chip, astfel incat toti cei din jurul ei sa fie convinsi ca ea este fericita.
Se inchidea des in baie si plangea.
Uitase numarul noptilor cand cosmarurile erau singurele vise pe care le mai avea.

Atunci cand l-a cunoscut pe Allan, lucrurile au fost si mai rau.
O speria.
Dragostea lui, atentia pe care nu o primise niciodata, modul lui neobisnuit de a o trata.
Si daca nu va putea sa-l iubeasca asa cum o iubeste el?
Toata aceasta lume in care traise atatia ani o tragea inapoi.
Oare nu era prea tarziu sa viseze, sa iubeasca si sa se schimbe?
Sa ia totul de la capat?!
Ii era atat de teama de posibilitatea de a nu face fata.
Au fost clipe cand care s-a oprit din pasii cei facea spre libertate. Paralizata de ideea de a nu esua nici ea nu mai stia unde este directia. Avea zile in care se privea in oglinda si nu se mai recunostea.
Uneori, prezenta lui Allan o speria si mai tare.
O speria iubirea lui, pentru ca era ca o usa pe care el o deschidea spre libertate. Poate ca se temea de libertate.
A fost chiar un moment cand a cochetat cu ideea de a fugi de langa el.
Dar el a ramas acolo.
In sufletul ei i-a ramas intotdeauna recunoscatoare pentru ca a inteles-o atunci.
Intr-un final a trecut peste asta, a gasit in ea puterea de a o rupe cu trecutul si uite-o acum, in aceasta simfonie de culoare, mai fericita ca niciodata.

Si-a dorit sa-i faca o surpriza lui Allan, cumparand bilete exact in perioada Festivalul infloririi ciresilor in Japonia, Sakura.
El adora acest loc.
Incercand sa-i faca lui o surpriza, cumva, acum, acest loc devenise un sambure inmugurit de fericire pentru ea.
Au avut sansa sa prinda chiar perioada “Hanami“
Hanami era o traditie veche ce dainuia de sute de ani, in care japonezii ieseau la picnic impreuna cu familiile pe sub ciresii infloriti.
Serveau masa, beau sake, sarbatorind cu toti cei dragi.
O lumea diferita de cea din care veneau ei, o lume atat de straina, dar in care Ana se simtea atat de bine.
Zambea mult.
In urma cu o seara colindasera Kyoto gasind o alee ce arata ca o poarta catre rai, de o frumusete imposibil de descris si careia localnicii ii spuneau “Cararea filozofilor”
Au fost niste zile incredibile, petale de flori roz de ciresi, liniste si mult zambet intr-o viata in care uitase cum este altfel decat cenusiul.
A colidat mult,cu Allan, dupa divort.
Venetia, safari in Africa, dar parca locul acesta avea ceva special.
Se rasucea in bratele lui, pe aleea aceea minunata, ii privea parul plin de flori de cires si singurul regret pe care-l avea era faptul ca amanase prea mult aceste momente.
Allan se opri din invartit, o lasa jos, apoi se prabusi secerat la pamant in covorul de petale de flori.
Il privi surprinsa si inima i se opri in loc.
Allan statea in genuchi in fata ei avand in mana o cutie mica, deschisa, de unde se putea zari un inel de logodna naucitor de frumos.
Deci, pana la urma, nu era singura care pregatise o surpriza.
Cu o voce ce nu pare a fi a ei, reusi sa silabiseasca:
-Allan, ce faci ?
Era o intrebare prosteasca, pentru ca stia atat de bine ce inseamna gestul lui.
-Vrei sa ma ceri de sotie, incerca ea sa preia initiativa.
-Nu zana mea, nu vreau sa fi sotia mea.
Sotia mea esti din atatea lumi, din atatea vieti, acum nu vreau decat sa-te rog sa imbatranim impreuna fericiti.
Iti cer prin acest inel, nu sa fi a mea. Nu vreau sa fi a mea niciodata. Vreau sa fi tu insati, pentru ca numai atunci cand vei fi tu insati vei fi fericita.
Stau in genuchi in fata ta, nu pentru a-ti cere ceva. Stau pentru ca vreau sa-ti promit ceva.
Vreau sa-ti promit ca nu te voi dezamagi niciodata. Ca nu-ti voi trada increderea niciodata.
Vreau sa sti ca voi fi acolo in cele mai grele momente ale vietii tale.
Si cand spun ca voi fi acolo, ma refer ca voi fi acolo cu tot sufletul meu.

Vreau sa-ti promit un lucru simplu dar complicat.
Nu stiu daca eu te voi face fericita.
Dar vreau sa-ti promit ca voi fi langa tine, ca te voi incuraja si sprijinii sa-ti gasesti fericirea in zeci, sute de lucruri.
Inclusiv alaturi de mine.
Vreau sa-ti promit ca in fiecare dimineata vei inflori asa cum infloresc acesti ciresi. Voi incerca sa invat in fiecare zi ceva nou despre tine si voi profita de asta pentru a-ti darui puterea sa zbori acolo unde-ti doresti tu.
Ana, vreau sa-ti pun acest inel pe deget rugandu-te ceva.
Vreau ca atunci cand il vei privi sa-ti amintesti ca undeva in lumea asta mare exista un om care te iubeste dincolo de cuvinte, care are incredere in tine si care este convins ca tu esti o femeie deosebita si care intr-o zi va reusi sa zboare acolo unde-si doreste.
Allan o prinse usor de degete, ii saruta mana plina de flori de cires si ii strecura inelul pe deget.
-Sa nu uiti niciodata ca oricat de greu iti va fi, nu vei mai fi niciodata singura. Te iubesc, floarea mea de cires.
In jurul lor ploua cu petale roz.
In seara aceea Kyoto era un oras al iubirii.

foto- internet