Dincolo de aparente

Baietii nu plang niciodata

Cortina cade lasand locul intunericului.
Aplauzele oamenilor se aud din ce in ce mai rar, mai incet. Grabiti actorii pasesc pe treptele din fata salii, anonimi, redevenind oameni obisnuiti.
Incerc sa-i caut cu privirea.
Strain de tot ce ma inconjoara, ma pierd intr-o ceata rece, necunoscuta.
Caut un loc familiar dar totul e atat de straniu, strain de tot ceea ce cunosc eu.
Privesc pe fuga in oglinda unui loc ce reflecta adevarul.
Cine este umbra de dincolo de perdeaua de fum ce ma priveste pierdut?
Eu ?! Atat a ramas din mine? o umbra…?
Intorc capul si privesc in praful ce s-a asternut peste trecutul meu.
Bezna m-a urmarit la fiecare pas. La fieacre colt un om pe care credeam ca-l cunosc m-a jefuit de putina avere sufleteasca ce-o pastram in sufletul meu.

Am cazut de atatea ori in genuchi, am inchis ochii pierdut, iar cei apropiati treceau razand pe langa mine.
M-am ridicat ranit si am ratacit muribund cautand …nimic.
Privesc, tacut, ploaia din sufletul meu.
Stropii aduc cu ei zeci de amintiri straine, spaland din durerea ce mi-a macinat gandurile si sufletul in fiecare secunda, atatia ani.
Masca dupa care m-am ascuns a incetat sa ma protejeze.
Fiecare fisura din zidul ce l-am construit intre mine si oameni aduce prin crapatura aparuta tristete si durere.
Atatia ani m-am ascuns in negura din sufletul meu incat, uneori, privirea cauta in fiecare ungher din constiinta mea pentru a afla raspunsul la intrebarea :
-Cine sunt eu?
Fiecare pas in negura din viata mea, m-a indepartat de ceea ce am fost eu cu adevarat. Fugind, m-am ascuns de rautatea oamenilor, dar m-am trezit strain, ratacind de gandurile si visele mele.
In ploaia de lovituri primite de la toti cei care tineam ,m-am trezit ca la 20 de ani eram deja un om batran..
Un om batran cu un chip de copil.

Textul este un fragment dintr-un joc de cuvinte asternut pe hartie in urma cu 20 ani si care va aparea intr-o carticica despre viata mea :https://albertaiconty.wordpress.com/2017/06/10/jurnalul-unui-cautator-de-fluturi/e
Desi randurile sunt scrise la varsta de 20 de ani, ele emana, deja, o maturitate pe care nu mi-o amintesc.
Cicatricile dureau atat de tare la varsta aceea.
Atunci cand naivitatea de a avea incredere in oameni, de a investi sufleteste in cei pe care-i crezi apropiati se intoarce impotriva ta, cand fiecare poveste de dragoste este un esec, doar pentru ca tu esti baiatul acela dulce, naiv si romantic,
sfarsind calcat in picioare, in acel moment incepi sa scrii despre ceea ce simti.
Iar atunci cand ai 20 de ani, lucrurile acestea se vad altfel.
Poate ca anii trecuti, maturitatea, a adus si un scut care m-a ajutat sa privesc mai detasat felul in care reactioneaza oamenii atunci cand sunt tratati corect.
Timpul m-a invatat ca traiesc intr-o lume in care altruismul, empatia, prietenia, poate chiar si dragostea, sunt chestii perimate, uneori doar mici obiecte de joaca, putini naivi mai acordand importanta acestor emotii.
Atunci, la 20 de ani, imatur, lucrurile acestea se vedeau mai taioase.
Mai multe voi incerca sa redau in: Jurnalul unui cautator de fluturi.

Imaginea :Batiei Bombigher