Ganduri

Sunt un visător naiv, rătăcit intr-o lume prea grăbită pentru a mai crede în ceva. O lume sobră și cinică, imună la principii si filozofie. Cuvintele sunt doar un mod de a obține ceva, nu de a transmite.
Poate de aceea socializez greu. Sunt incapabil să mă detașeze de tot ceea ce sunt, de tot ceea simt, sa bat câmpii vorbind despre nimic. Asa ca de cele mai multe ori ma pierd in tacere.

Cred în oameni. Cred în samburele acela de frumos pe care fiecare il sadeste în sufletul lui.
Accept sa fiu dezamăgit de oameni. Am preferat întotdeauna asta in dauna alternativei de a deveni insensibil si egoist.
Cred cu toata fiinta mea ca oamenii sunt în esență buni, dar nu stiu sa lupte cu demonii din ei si atunci se pierd, devenit doar reflexii in oglinda a ceea ce vad in jurul lor.
Realitatea este doar o fantasmă creată de noi înșine, din clișee, pentru a ne adapta la un anumit tip de societate.
Nu exista un model a felului in care trebuie sa traiesti.
Cei mai multi doar copiaza ceea ce var in jurul lor.
Traiesc viata interpretand o partitura de muzica scrisa de altcineva. Fara improvizatie, fara nuante, urmarind doar niste note straine.

Nu ma indentific cu un asemenea mod de viata.
Refuz sa fiu doar un soricel previzibil ce invarte rotita, alergand nebun spre nicaieri.
Intre cersetorul pierdut, ce recita din Eminescu si deseneaza cu creionul pe un carton o parte din visele lui si familistul perfect, cu 3 joburi, macinatat de foamea de succes, as prefera oricand hainele de cersetor. Cersetorul ma poate suprinde cu frumusetea lui data de imprevizibilitate, cel care cauta doar sa urmeze tiparul socieatii in care traieste, nu are cu ce sa ma surprinda.
Responsabilitatea, pentru mine, nu inseamna sfarsitul vietii, ci inceputul.
Oamenii care si-au pierdut acea nebunie iresponsabila, care pasesc garboviti de pietrele ce si le-au pus singuri pe umeri, isi pierd din culoare.

Imi este dor.
Imi este dor de oameni diferiti. De oamenii ce nu dau doi bani pe toate cliseele astea legate de viata. De oamenii ce pot sta ore in sir de vorba discutand despre nimicuri filozofice, fara a se plictisi. Mi-a ajuns atat de tare superficialitatea asta din jurul meu in care discutiile sunt simple si despre nimic. Imi este dor de oamenii iresponsabili, nebuni, care au curajul sa sara din rotita aceea si sa paseasca pe pamant, bucurandu-se de nebunia din sufletul lor.
Unde sunt cu totii?
Pe strazi oamenii sunt imbracati in aceleasi costume perfecte, aceeasi pantofi proaspat scosi din cutie, poarta aceeasi esarfa la gat, ingrozitori de tristi cu masca lor de maturitate responsabila.
Imi e dor de cersetorii prafuiti, ce rad sinceri, bucurandu-se de zborul unui pescarus. Imi este dor de Don Quijote si de Alice, cea pierduta in Tara Minunilor.

Publicitate