Arhive pe etichete: Realitate

Peste ani

224127_2061106326067_5769023_n

Imi amintesc vag copilaria mea. Un pusti extrem de pirpiriu, putin cracanat, cu un ghiozdan imens in spate, purtand o uniforma mai mereu cu un numar mai mare si asta evident multumita fizicului “impresionant” pe care-l aveam.
Dezordonat.
O, da! In toate amintirile mele am mainile murdare de cerneala, nasturii de la camasa rupti si cel putin o nazbatie ce trebuia sa o ascund.
Spre disperarea parintilor mei trebuia sa-mi cumpar rechizite (penar, stilou, rigla) la cateva saptamani, pentru ca, intr-un fel sau altul, aveam un talent nativ sa le uit sau sa le pierd cumva.

Nu am fost niciodata un tocilar. Probabil si pentru ca alzheimerul timpuriu, contactat de la o pisica ratacita, a risipit orice talent de a memora prin repetitie. Toate cartoanele acelea colorate si coronitele acumulate ca premiant nu au venit niciodata ca rezultatul unei obsesii pentru invatatura. Nici un copil normal nu intelege importanta educatiei asa cum o intelegi atunci cand esti adult.
Iar asta nu cred ca este neaparat ceva rau.
Cred mai mult intr-un echilibru, frumos armonizat, intre invatatura si copilarie, in detrimentul ideii ca, in general, copiii trebuie sa reprezinte niste fiinte perfecte, suma viselor si frustrarilor noastre.
Daca suma calitatilor unui copil este cel putin egala cu cea a nazbatiilor, atunci este un copil minunat.

Azi incepe un nou an scolar.
Cu picii de clasa intai si emotiile lor cat intreg universul. Tot azi, un pusti drag paseste in clasa a VIII-a, cu tot ceea ce inseamna asta pentru sistemul de invatamant actual.
Nu va fi un an usor.
In ultimii ani oameni apropiati mie au trecut prin nebunia ce poarta acum numele de examen de capacitate. Chiar daca nu am fost implicat direct, am simtit perfect presiunea ucigatoare din spatele acestei bariere.
Bani, multi bani, meditatii, nepasarea sistemului, dorinta fireasca a parintilor ca sufletul lor sa reuseasca, presiunea enorma pe care copilul o resimte, toate ca un malaxor ce ucide orice bucurie de educatie.
Nu asta ar trebui sa insemne invatamantul.

Un an bun, copii ! Un an care sa te duca acolo unde-ti doresti tu, L!

Reclame

5 comentarii

Din categoria Realitate

Scrisoare catre fiul meu

2011_07_25_78463162_rsz

Dragul meu,

Uneori cuvintele sunt doar un surogat al sentimentelor, o incercare disperata de a reda pe litere o voce launtrica ce nu poate fi inteleasa in simplu grai uman. O intreaga geografie afectiva, o simfonie a trairilor interioare creata dupa capriciile memoriei, se ascunde de multe ori in plicul incapator al unei scrisori. Nu sunt un bun orator, iar aceasta scrisoare nu isi propune sa inlocuiasca timpul in care am lipsit din viata ta.

A trecut ceva timp de cand nu am mai folosit stiloul pentru a ma elibera de complicatele uragane ce-mi matura constiinta si otrava remuscarilor imi picura silentios in vene. Chipul tau tacut ma urmareste de undeva de pe birou si incerc sa ma amagesc cautand iertare in ochii tai.
Am sa incep prin a recunoaste un secret ce mi-a bantuit existenta in ultimele luni. Macinat de un nedemn sentiment de dragoste, prins intr-un foc interior ce-mi mistuia si ultimele ramasite de demnitate, am calcat in picioare orice urma de decenta si te-am urmarit in taina…

Ti-am urmarit fiecare pas,  fiecare gest, fiecare secunda in care ai zambit, ai ras, sau te-ai bucurat alaturi de prietenii tai, creand in mine un amlgam ciudat de bucurie, tristete, frustrare si mandrie.
Un tanar timid, vizibil nesigur pe el dar in acelasi timp inteligent si ambitios. Extrem de firav din punct de vedere fizic, esti totusi un pusti care are farmecul lui aparte.
Intotdeauna cu zambetul pe buze, reusesti sa te faci placut de cei din jur, ascunzand perfect tristetea din inima ta. Un amalgam interesant de romantism conservator si pasiune vulcanica.

Imi place idealismul tau, pustiule.
Intr-o lume obsedata de materialismul imediat, speranta noastra, a umanitatii, sta intr-o generatie care va trai cu sufletul. O generatie care va reusi sa coboare de pe piramida necesitatilor nevoile instictuale, animalice, lasand latura spirituala sa deseneze, un altfel de taram in care sa ne dezvoltam.
In mod cert tu nu vei reusi sa schimbi lumea. Nu singur. Dar cand aceasta specie va naste suficent de multi oameni ca tine, probabil ca balanta puterii se va schimba, si atunci intreaga lume se va schimba.
De aceea este extrem de important Albert sa intelegi ca idealismul, chiar intr-o credinta benefica, nu este suficent daca nu este dublat de o educatie si de un volum al cunostintelor suficent de dezvoltat incat afirmatile tale sa fie si perfect argumentate.

Unul din cele mai important lucruri Albert, de care sa tii cont intotdeauna, este sa ramai un om bun indiferent de ce se va intampla in jurul tau . Viata este o calatorie lunga si nu intotdeauna soarele iti va lumina diminetile sufletesti. Asa cum exista zi si noapte, alb si negru tot asa exista bine si rau. Vor fi momente in care bunatatea se va ascunde sub umbrele intunecate ale raului si vei tentat sa crezi ca a fi un om bun este o povara, o piatra de moara ce te trage inapoi.

Vor exista momente in viata ta cand tentatia de a raspunde la rau cu rau iti va domina fiecare celula din tine. Vor fi momente cand furia, deznadejdea si instictul subconstientului tau animalic vor crea un ocean interior ce se poate transforma usor intr-o tornada de ura si rautate.
Dar in acel moment va trebuii sa-ti amintesti ca daca vei ceda ispitei de a lasa intunericul sa te domine nu vei face altceva decat sa devii asemenea celor pe care-i dispretuiai atat de tare!

Echilibrul, pustiule, echilibrul este cheia in tot si toate. Extremismul, indiferent daca vorbim de extremismul de ideii de atitudinii sau de fapte, nu este si nu va fi niciodata o solutie acceptabila. Incearca sa gasesti o cale de mijloc, sa intelegi fiecare lucru in parte, sa judeci fiecare lucru in parte, sa inveti ca nimeni niciodata, nu va avea dreptate 100%
Exista un imbold puternic al oamenilor, si-l vei observa o data cu trecerea anilor, sa tratam victoriile ca pe varful existentei noastre si infrangerile ca pe dezastru ireversibil. Nu exista asa ceva. Nu exista infrangere sau victorie definitiva. Totul depinde de tine daca te poti ridica dupa o infrangere sau cat de repede te poti prabusii dupa o iluzorie victorie.

Un alt lucru extrem de important Albert, este sa fi corect. Sa fi corect cu cei din jur dar mai ales sa fi corect fata de tine. Nu de putine ori drumul cel mai scurt este drumul pavat cu dale false. Viata este o scara imaginara iar fiecare treapta are importanta ei. Uneori vei observa in jurul tau oameni care sar trepte si care ajung in varf mult mai rapid decat toti ceilalti. Sa nu-i invidiezi si sa nu incerci niciodata sa-i copiezi. Fiecare treapta are rolul ei in viata, din fiecare pas pe care-l vei face vei invata ceva. Defapt, dragul meu, nu varful trebuie sa fie telul tau, ci drumul. Este mult mai important cum ajungi acolo unde iti propui sa ajungi decat ceea ce gasesti acolo.

Usor,usor hartia isi pierde din albul imaculat si lasa loc dansul fantastic al literelor. Si ce-am reusit sa spun…?!
Mai nimic.
Cand eram de varsta ta, imi placea sa scriu versuri. Nu am fost un poet talentat, dar cuvintele valsau suav, totul venea atat de simplu, de firesc. Cosul plin de ghemotoace de hartie de langa mine imi aminteste ca am pierdut acest talent. Orice as scrie, orice as spune mi se pare inutil, ma blochez din 5 in 5 minute, strang nervos hartia si o arunc la cos. Si o iau de la inceput. Iar si iar. Imaginea ta, privirea ta inocenta, sentimentul de vina ce-mi strabate fiecare coltisor al sufletului, toate, amestecate, sunt ca un zid intre mine si bucata aceasta de hartie.
Este ca si cum as vrea sa vorbesc cu mine,cel de acum 23 de ani, si pur si simplu nu as sti ce sa-mi spun.

Acest randuri sunt printre primele care le-am scris pe acest blog. Este un joc al imaginatiei, o calatorie printre visele si principiile mele despre viata.
Acuma am publicat o varianta prescurtata.

Pentru varianta completa aici :
https://albertaiconty.wordpress.com/2014/12/09/scrisoare-catre-fiul-meu/

Un comentariu

Din categoria Ganduri, Realitate

Pustiul

40536433_1787170271382259_6779199993736593408_n

Extrem de timid, introvertit, am fost un pusti ce incerca sa-si ascunda temerile pozand intr-un adolescent rebel, facand multe tampenii. Trecerea de la copilarie la maturitate este un proces unic, adolescenta fiind momentul in care bucata cu bucata incepi sa te construiesti.
Desi complicata, cred ca este cea mai frumoasa perioada din viata, iar adolescentii, fara exceptii, sunt micii nostri eroi ce cauta sa-si castige propriile batali cu ei insusi.

L este pustiul unei prietene de o viata. Am cunoscut-o cand noi eram la randul nostru adolescenti si am stiut sa pastram o prietenie frumoasa. Cumva vad in el partea incantatoare a unei generatii pe care multi o pun la zid. Se spune ca sunt mult mai superficiali, mai comozi ca noi, ca-si pierd timpul pe tableta si internet uitand de parfumul unic al copilariei.
Sunt o generatie judecata mult mai aspru decat am fost noi.

Habar am cum sunt toti ceilalti copii, dar L joaca fotbal, pescuieste, face o gramada de lucruri misto si cred ca in multe privinte stie sa-si traiasca copilaria mai colorat si fermecator decat am facut-o unii dintre noi.
Poate ca uneori suntem nedrepti cu ei.
Doar si pentru ca-i comparam tot timpul, condamandu-i ca folosesc o tehnologie la care noi nu aveam acces, poate ca exageram.

L, imi aminteste mult de mine. Desi se simte timiditatea lui, stie sa o mascheze frumos, zambeste mult, are o inteligenta slefuita, este un copil care cu siguranta isi va face parintii extrem de mandri de el.
Un pusti cu un bun simt minunat, cu o ambitie fantastica si cu un talent deosebit de a transforma in  frumos orice incearca sa faca.
Azi el implineste 14 ani.
La multi ani, L !
Sa cresti asa cum esti. Frumos.
Sa iubesti, sa speri, sa visezi si sa nu renunti niciodata la lucrurile in care crezi.

Cu mult drag.

Un comentariu

Din categoria Ganduri, Realitate

Suntem ceea ce daruim

poza-ok-training-pentru-suflet

Ploua marunt, o ploaie rece de toamna ce-ti trecea prin haine, inecand in tine orice farama de rezistenta.
Undeva, intr-o mocirla ce-ti ajungea pana la glezne, un pusti de 12 ani statea in fund, cu capul in maini, plangand.
Ploaia cernea peste el, ceilalti copii erau deja la parintii lor, iar el singur, neputincios, isi traia drama, asa cum doar un copil stie sa o faca.
Pustiul, portar la o echipa de fotbal pentru copii, isi reprosa infrangerea echipei.

Privind detasat din tribune, ceea ce m-a frapat nu a fost doar complexitatea ce o datea pustiul unui esec. Era doar un copil. Socanta a fost reactia celor apropiati. Reprosurile ce i le aduceau revarsand asupra lui frustrarile lor personale si ingropandu-l si mai tare in durerea lui.
Mi-am amintit de intamplarea asta aseara, urmarind reactia unei parti a media, dar si a publicului, cand tot un copil, tot un portar, a prins o zi proasta.
Ploaia si durerea nu era suficenta, trebuia sa picuram noi otrava in sufletul lui.

Poate cu totii ar trebui sa intelegem ca un copil este o responsabilitate. Si nu doar a parintilor. Educarea oricarui copil este responsabilitatea noastra, a tuturor. Prin modul in care ne exprimam, prin reactiile pe care le avem, cu totii putem influenta caracterul unui copil.
Aud des ineptii de genul: nu e treaba mea daca un copil citeste ceea ce scriu eu, e treaba parintilor ca nu-l supravegheaza ce face pe net.
Doar cine nu a avut un copil poate sa-si imagineze ca un copil poate fi supravegheat 24 de ore din 24.

Suntem ceea ce daruim.
Daca ne place sa promovam vulgaritatea si superficialitatea, cum am putea sa ne asteptam ca asta sa nu influenteze noile generatii? Un copil ce nu simte empatia celor apropiati in momente grele, va fi un adult ce nu va cunoaste niciodata valoarea unei imbratisari, atunci cand va avea nevoie de ea.
Nici un copil din lumea asta nu a invatat ceva, vreodata, din reprosuri.

Vlad este un pusti ca orice pusti.
Aseara avea nevoie de noi.
De toti.
De un cuvant care sa-l faca sa ridice capul din pamant.
Peste ani, la randul lui ar fi asistat la drama unui alt pusti. Atunci si-ar fi amintit de cuvintele noastre de incurajare. Dar noi am preferat sa-l crucificam.
Pentru ca avem frustrarile noastre si asteptam ca niste hiene sa sfasiem tot ce este prabusit.
Chiar daca este doar un copil.

In dupa amiaza aceea de toamna ploioasa as vi vrut sa pot merge la acel pusti, sa-l iau de mana, sa-l ridic in sus si sa-i spun: hei, nu-i asculta, azi ai fost bun, maine vei fi si mai bun, hai sa bem un ceai cald si sa-mi povestesti cum ai gandit faza aceea din care ai luat gol. Dar nu am facut-o.  Ca multi altii, am privit si atat.
Aseara nimeni nu a avut curajul sa mearga la autocar si sa strige:
Vlad, a fost doar o zi proasta, atat.
Din pacate.

sursa photo: daruiestearipi.ro

10 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Arc peste timp

 

08-In-calea-taburilor-21-decembrie-1989-Piata-Universitatii

 

Imi amintesc franturi din adolescenta mea. Un pusti extrem de firav, introvertit, dar in acelasi timp cu o foame incredibila de liberate si o atitudine rebela, poate specifica varstei.
Parul lung, blugi taiati, visator, dorind sa salvez lumea sau macar sa o schimb.
Na, lucruri destul de comune adolescentilor din generatia mea.

Despre evenimentele din Timisoara 1989 am aflat de la un radio vechi, din acela cu pick-up deasupra, pe care-l aveam in dormitor. Cu o scala pe jumatate rupta, dar care reusea sa prinda, doar el stie cum, Vocea Americii si Europa Libera, cutia aceea prafuita era cam unicul mod de informare pe care-l aveam.

Decembrie, se intuneca destul de devreme, iar noi ne pregateam de vacanta de iarna si sarbatorile petrecute la bunici.
Inca traditiile rurale (capra, plugusorul, steaua) reprezentau momente fascinante pentru copii si adolescenti.
Pentru noi, decreteii, alternativele erau limitate.

Contrar a ceea ce stim din istoria invatata in scoli, Romania profunda, cea a marei mase de oameni, nu avea nici un impuls revolutionar. Oamenii asteptau Craciunul, incercau sa gaseasca o ruda la tara de unde poate lua cateva halci de carne, taranii erau preocupati de Ignat, romania din decembrie 1989 nu era deloc o romanie cu furcile in maini.

Hrana era pe cartela, marea masa a populatiei traia intr-o saracie lucie, dar resemnarea si adaptarea la mocirla este una din capacitatile pe care romanul o are in ADN. Daca ar fi sa respectam in totalitate adevarul istoric, marea masa de oameni era preocupata de supravietuire, de procurarea unui molid pentru seara de Craciun, prea putin deranjati de Ceausescu si comunism.

Nu ma intrebati cum era posibil ca oameni ce mancau gheare de pasare si copite de porc destul de des, sa-si iubeasca tortionarii, dar imaginea aceea cu o tara nemultumita si revoltata este departe de adevar. Oamenii erau ingropati intr-o rutina bolnavicioasa, nu cu mult diferita de cea de acum.

Din difuzorul acela vechi, cumva straniu pentru mine, se auzeau tipete parca venite dintr-o alta lume. Asta mi-a captat atentia si m-am apropiat sa ascult despre ce e vorba. Era o inregistrare de la Tmisoara. Se auzeau focuri de arma, urlete parca nepamantene si pentru prima data in viata mea un sentiment confuz mi-a strabatut fiecare celula din corp. Un amalgam de furie, teama si revolta.

Cu mintea mea de copil necopt am decis ca trebuie sa fac ceva. Locuiesc in centrul Bucurestiului asa ca primul instinct a fost de a iesi in strada.
Era o agitatie neobisnuita.
O multime de oameni ce venea de la o manifestatie de sprijin pentru Ceausescu. Oameni mai degraba speriati decat revoltati.

Acea masa imensa de oameni preocupati de porc, de jumarile de Craciun, de unde vor petrece revelionul peste cateva saptamani, era terifiata ca linistea bolnava in care traiau, rutina mocirloasa, poate disparea peste noapte din cauza unor nebuni.
Puteai sa reduci ratiile, sa le restrangi toate drepturile, tot ceea ce-si doreau era ca viata lor anosta  sa ramana previzibila.

Am ajuns in piata. Lasati povestile media cu poporul revoltat. Basme.
Eram cateva sute, poate o mie de adolescenti, tineri pana in 25 de ani, cativa oameni de peste 30 de ani, putini spre deloc oameni in varsta.
Ma autonenunt. Faceam parte din „galerii”. Mergeam destul de frecvent cu suporterii unei anumite echipe de fotbal din provincie, asa ca impactul de a vedea mai multi oameni la un loc, scandand, nu a fost atat de surprinzator pentru mine.

Da, erau si copii pentru care o masa de peste 100 de persoane la un loc, strigand, erau o noutate. Ceea ce nu s-a spus niciodata si nu cred ca va avea loc printre filele cartilor de istorie este ca in Piata Universitatii 1989, in afara de copiii de pe asfalt a mai exista o masa de oameni.
Cei care stateau pe trotuar si ne priveau sau chiar ne injurau.
Da, in 21 decembrie, atunci cand istoria consemneaza ca poporul s-a revoltat impotriva lui Ceausescu, am fost injurat, amonestat ca ni s-a urat cu binele, de oameni carora le stricam linistea.

Restul il stiti.
Represiunea, copiii morti fara sa inteleaga ce se intampla si 22 decembrie confiscarea mortilor nostri de catre persoane care acum au certificate de revolutionar.
Dar nu asta am vrut sa transmit prin literele mele.
Cumva istoria are un mod cinic de a ramane aceeasi.

Oamenii traiesc intr-o rutina si o liniaritate care este de neschimbat. Dupa 30 de ani nu sunt chiar atat de multe lucruri diferite. Oamenii sunt interesati de viata lor, asa mizera cum e, indiferenti de cauze, de idealuri, de speranta ca ar putea trai mai bine.
Ei vor porcul lor, jumarile si molidul cu petala de hartie.
Daca maine s-ar rationaliza din nou hrana si drepturile, in afara de aceeasi masa de idealisti ce lupta pentru drepturile lor, ceilalti se vor plimba in continuare nepasatori prin mall, traindu-si rutina intr-o liniste cat mai perfecta.

Imi amintesc noaptea aceea de decembrie. S-a auzit o rafala si toti ne-am aruncat instinctiv la pamant. Habar n-am de ce, probabil pentru ca asa vazusem in putinele filme de prin cinematografe.
Apoi.
Cand ne-am ridicat, priveam fara sa intelegem de ce unii inca imbratiseaza asfaltul. Apoi vedeai o dara rosie care se scurgea de sub haine si asta te ingrozea.

Mai tarziu, cand m-am maturizat am inteles un lucru. Nu armele celor din fata noastra ne-au ucis prietenii. Nu.
Prietenii nostri au fost ucisi de parintii nostri, de colegi si rude care au ales sa fuga sau sa ramana in casa. Toata acea masa care accepta cu capul plecat orice, care erau preocupati plini de egoism de de viata lor lipsita de speranta, aceia sunt ucigasii.

Poti trai fara idealuri? Poti trai cu capul plecat, multumit ca exista si ziua de maine? Multumindu-te cu firimiturile care ti se arunca? Da, poti. Noi romanii putem. Priviti atunci cand un om se prabuseste pe strada. 9 din cei 10 oameni care se afla in apropierea lui merg mai departe. Ei au viata lor, problemele lor sunt absolut indiferenti de omul cazut. Idealist nu este sa crezi ca poti trai mai bine. Idealist este sa crezi ca toata aceasta masa care traieste doar pentru ca trebuie, vor avea vreodata curaj sa schimbe ceva.

In seara aceea de decembrie mama mea a stat tarziu in noapte cu lumanarea aprinsa convinsa ca am murit. Stia ca sunt destul de nebun sa mor pentru ceva in care cred.
Din pacate, cei mai multi nici pentru ce sa moara nu au.

Nu este Romania noastra, este Romania lor.

 

 

9 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate