Ana

Ana
(4 februarie- Ziua mondială a luptei împotriva cancerului)

Cu foi de hârtie A4 în mână, alergând din trotuar în trotuar, prichindeii aceia agitați nu aveau cum să nu-ți atragă atenția. Stingheri, dar hotărâți, micuții împărțeau fluturași luptând pentru o cauză pe care nu știu cât de bine o înțelegeau.

Așa am cunoscut-o pe Ana.
Ana, o puștoaică de 14 ani, baschetbalistă, lovită crunt de ceea ce pare de neimaginat la un copil. Cancer.
Impresionat, am intrat în cursa asta inumană pentru a salva în prima fază piciorul pustoaicei, apoi viața.
Am pierdut lupta. Nu am putut face suficent de mult (deși banii s-au strâns) si asta m-a marcat și o să mă marcheze toată viața.

Azi este 4 februarie, ziua internațională a luptei contra cancerului.
Ziua asta nu ar trebui să existe (așa cum mult întuneric nu ar avea ce căuta în viața noastră), dar există.
Familii, destine, suflete frânte.
Deși am continuat să mă implic în campanii de lupta similare, eu însumi ajungând să trec prin asta, Ana a rămas o rană care nu s-a vindecat niciodată.

Atunci când rătăcești prin iad, înțelegi că boala nu se vindecă doar cu poze pe internet  sau donații ipocrite. E nevoie în primul rând de suflet. Să fi acolo, să spui un cuvânt de încurajare, să întelegi durerea celui care trece prin infern și a familiei lui.
Da, într-o societate în care toți dumnezeii motivatori repetă obsedant să te preocupi în primul rând de fericirea ta, e dificil să cauți în tine frânturile de empatie care ar trebui să vindece rănile celorlalți.

Ana ar fi fost cu siguranță o adolescentă încântătoare. Sportivă, frumoasă, inteligentă. Rămâne o parte din mine care s-a pierdut irecuperabil.
Azi, de ziua internațională împotriva cancerului, gândurile mele merg în primul rând spre ea.
Spre ea și spre zecile de mii de Ana necunoscute, Dumnezeu să le aive în pază.
…iar pentru cei care încă luptă, nu incetați niciodată să credeți.

Nu pot trăi fără tine

Cu privirea rătăcită, obosit, după ani buni de relatie, șoptește stins, implorând iubirea ce a apus demult.
-Te iubesc, nu pot trăi fără tine!
Cuvintele vin usor, natural, întruchiparea unei sincerități dezarmante.

Două lumi diferite, legate de cuvinte asemănătoare.
„Vreau să trăiesc lângă tine” vs „nu pot trăi fără tine”.
Par identice, dar nuanța aceea invizibilă schimbă totul.
A dori să trăiești înseamnă nebunie, pasiune, vise. A rămâne pentru că nu poți trăi fără, este doar disperare, teamă, un cult al posesivității care nu aduce nimic bun.

Nu cred în relatiile în care cei doi nu pot trăi unul fară celalalt. Nici în cele în care unul dintre parteneri este dependent. Sunt închisori ce inevitabil vor sufoca.
Iubirea trebuie să însemne aripi nu lanțuri.
Da, alături de omul potrivit te simți mai puternic ca niciodată, dar lipsa lui nu trebuie să însemne neputință.

Ador oamenii care au pasiuni. Cei care nu se agață disperați de un singur lucru în viață.
Indiferent dacă transformi cariera, relația, poate chiar și copiii în singurul soare ce straluceste in universul tau, inevitabil întunericul te va cuprinde. Pe tine si pe cei din jurul tău.
„Nu pot trăi fără tine” devine consecința firească a dependenței de ceva sau cineva.

Alege să trăiești alături de un om care nu te ridică pe un piedestal, căruia nu-i este frică să trăiască singur si în a cărui viață prezența ta aduce culoare, dar nu este totul.
Dacă cineva îți spune că nu poate trăi fară tine, fugi.
Iubirea lui te va ucide.

Rădăcini

Suntem doar o parte din trecutul nostru, din cei ce-au fost înaintea noastră. Fiecare celulă din noi s-a născut cu sute, poate cu mii de ani în urmă și este suficent să vezi sclipirea din ochii unui bunic atunci când își mângaie nepotul pentru a întelege că viața e mai mult decât un ciclu.

În nopțile de iarnă, când viscolul și fulgii de nea bătătoreau pământul, buni meu ieșea afară și aproape toată noaptea construia în curte un derdeluș pentru noi nepoții. Întotdeauna m-a fascinat această putere a unor oameni vlăguiți de problemele vieții de a găsi resurse pentru hălcile acelea mici de carne, năzdrăvane, care roiesc în jurul lor.
Poate că bunicii nu sunt de aici, poate că vin de pe o planetă necunoscută, se îmbracă în hainele si trupul părinților noștri, redându-ne un strop din timpul pe care nu-l avem.

Mi-au fugit puțin gandurile la toate astea pentru că azi este aniversarea unei ființe fermecătoare. Nu știu dacă este de pe Venus, pentru că este o ea, dar știu cu certitudine că este gura de oxigen pentru câțiva pământeni.
Dumnezeule, ce ochi blânzi are!
La mulți ani, buni!

Feminitate

Cel mai sofisticat mod de a fi al unei femei este simplitatea.
Cât de încântătoare poate fi o femeie imperfectă, O femeie ce s-a acceptat asa cum e și nu simte nevoie să schimbe nimic pentru a ieşi în evidenţă.
O şuviţa de păr rebelă, de ce nu, căteva fire cărunte, buze proaspete, dezbrăcate de polimeri, ochii ce te răscolesc prin magia lor, feminitate.
Sedus de pictura veche, de farmecul feminin neprelucrat, poate că sunt subiectiv.
Nu-mi pot imagina o Gioconda cu tatuaj şi nici o Afrodita vopsită ca un perete.
Există atâta perfectiune în micile defecte feminine.

Îmi amintesc chipul celei mai frumoase femei pe care am vazut-o vreodată. Ten măsliniu, păr saten, lung, pierdut pe umeri. O privire ce trăda o siguranţă de sine copleşitoare.
Nimic din glamourul divelor moderne, dar o simfonie a graţiei şi a armoniei ce o aducea aproape de perfecţiune.
În timp am rămas cu această slabiciune pentru farmecul feminităţii naturale, a culturii încrederii în sine fără nevoia obsedantă de a epata, de a ieşi în evidenţă cu orice preţ.
Este atât de fascinantă o femeie ce-și acceptă imperfecțiunile fără a-și bate capul cu ce cred ceilalți.

Într-o lume în care tehnologia și produsele cosmetice te pot transforma în orice, oricând, când trendul si turma dictează felul în care te îmbraci sau te porti, cred că cea mai sofisticată femeie pe care am văzut-o vreodată rămâne totuși o brunețică slăbuță, misterioasă, îngrozitor de imperfectă, rătăcită într-un univers de dive.
Dar ce știu eu ce e frumusețea…

Cei de lângă noi

Cândva, cineva drag mi-a mărturisit că preţuieşte prezenţa mea pentru că nu o menajez deloc atunci când greşeste. M-a surprins, obişnuit cu oamenii care caută comoditatea unor prietenii superficiale. Sub marota amăgitoarei clipe de linişte este mai simplu să te înconjori de oameni care spun şi aud doar ceea ce vrei tu.
Poate că sunt eu defect, dar cred ca o persoană care nu reuşeste să te facă să-l urăşti pentru onestitatea lui, un om care nu răscoleşte cu adevărat tot ceea ce sti tu, nu-ţi poate fi niciodată un prieten.
Avem nevoie în viaţa noastră de oameni care să ne facă să zâmbim, dar avem nevoie şi de prieteni loiali care să ne zdruncine bine atunci când e cazul.
Cei de lângă noi, cei care contează, întotdeauna vor scoate gunoiul pe care noi l-am ascuns sub preş şi vor vorbi despre el. Pentru că asta fac prietenii.

Într-o lume în care reţelele de socializare fac ca oamenii să fie despărţiţi doar de un click, în care descoperim şi redescoperim prietenii, tindem să depreciem noţiunea de om apropiat.
Este mai simplu ca în spatele unei măşti să zâmbim fad, imbăindu-ne într-o călduţă superficialitate. Până când…
Până când întunericul ne mângâie parşiv pe frunte. Nu poţi înţelege până nu ajungi să-l priveşti în faţă.
Atunci, tot ceea ce ştiai despre oameni se schimbă. Înveţi valoarea unui umăr care este acolo când ai nevoie, iar asta e tot ce contează.
El devine – Cei de lângă noi.