Asa a vrut Dumnezeu

Eram pe niste stradute intortochiate cand o mana de copii de 11-12 ani ne-au taiat calea, alergand de pe un trotuar pe altul, impartind niste foi de hartie scrise cu pixul.
Nu obisnuiesc sa primesc flyere publicitare, dar de data aceasta ceva mi-a atras atentia.
Picii aceia, fara nici un insotitor, pareau ca au pus in acele bucati de hartie o parte din copilaria lor.
Asa am cunoscut-o pe Ana.

Recunosc ca sunt un tip emotiv. Niciodata nu am inteles daca este o calitate sau un defect, dar ma pierd fara speranta in durerea celor din jurul meu. Empatizez usor, iar atunci cand ma implic in ceva nu o fac cu jumatati de masura.
Atunci cand am citit acele bucati de hartie, ceva in mine s-a schimbat.
Nu am cunoscut-o niciodata pe Ana, nu i-am cunoscut familia, am vorbit doar o singura data cu o matusa de a ei, dar am incercat, atat cat m-am priceput eu, sa ajut.
Aseara imi venea sa plang de durere pentru ca am facut prea putin.
Ana nu mai este.

Dar nu despre Ana, un inger ce a plecat intr-o lume mai buna si mai curata decat a noastra, am vrut sa scriu. Aud des, am auzit si acum, expresia : asa a vrut Dumnezeu.
Iar durerea mea a devenit si mai puternica. Am crescut si am trait privind la Dumnezeu ca la un tot absolut. Un om imperfect ca mine, un om cu atat de multe pete sufletesti, intotdeauna si-a pus intrebarea daca undeva, in universul asta, acea forta care a creat viata, il va putea ierta vreodata. Am nevoie sa cred intr-un Dumnezeu care ne iubeste asa cum orice parinte isi iubeste copii.
Frumosi si imperfecti.
Cum as putea crede intr-un Dumnezeu ce pedepseste copii? O entitate ce frange atatea suflete?

Candva o persoana la fel de draga ca viata, intr-un moment de sinceritate si piosenie, mi-a marturisit ca ea crede ca Dumnezeu o va intelege pentru faptul ca iubeste un barbat care nu este sotul ei, ca are un comportament uneori extravagant, pentru ca Dumnezeu priveste in suflet si nu la culoarea parului sau la hartiile ce leaga oamenii.
Dumnezeu este iubire, mai presus de orice.

Am otravit padurile, am otravit apele, aud in jurul meu oameni ce spun ca automobilele nu sunt un lux ci un obiect de minima necesitate, de parca nu putem merge 500 de m pe jos, am distrus aproape tot ce se poate distruge din natura asta cu egoismul si prostia noastra si noi dam vina pe Dumnezeu ca ne mor copii de 13 ani?
Nu, nu Dumnezeu vrea ca noi sa ne batem joc de tot ce este in jurul nostru.
Noi suntem atat de imbecili incat ne credem Dumnezeii acestei planete, otravind totul in jurul nostru.

Intreb si eu, ca un idealist imatur : cati copii vor trebui sa mai moara pana vom intelege ca orice pe lumea are un cost. Confortul acela pe care-l cautam disperati ca niste idioti, ne otraveste. Tehnologia, cu tot ce inseamna ea, este utila atata timp cat nu exageram.  Cat timp vom mai da vina pe Dumnezeu pentru faptul ca ne facem rau singuri, noua si celor dragi noua? Cate pachete de tigari fumeaza Dumnezeu pe zi? Unde se duc toate acele toxine? Unde se duc toate noxele de la automobile, de la tot felul de uzine de productie? Plasticul care-l aruncam in apa? Apa pe care apoi o bem.
Asa vrea Dumnezeu sau egoismul nostru?

Viata merge mai departe. Cu sau fara persoane la care tinem, de care ne-am atasat. Am ajuns sa traim intr-o bula in care ne pasa doar de noi sau de cei foarte apropiati. Tot ceea ce nu ne afecteaza direct, nu exista. Este mai simplu sa ne concentram pe ambitiile noastre marunte, iar atunci cand o dam in bara, atunci cand pierdem ceva sau pe cineva, sa spunem : asa a vrut Dumnezeu.
Este atat de simplu sa ai la indemana un vinovat pentru orice.

Intreb si eu pe fiecare din cei care citesc aceste randuri:
Dumnezeu a vrut sa moara Ana sau noi am ucis milioane de Ana otravind totul in jurul nostru? Distrugem casa in care locuim si suntem atat de cretini incat nu realizam ca ne taiem craca de sub picioare.
Ne vom trezi vreodata din egoismul asta bolnav?

Publicitate