Arhive pe etichete: viata

Seară de vineri

red-wine-505296_960_720

Privea pierdută spre ecranul televizorului în timp ce găndurile hoinareau departe. Nici ea nu mai stia unde.
Dezgustă vinul rose din pahar, parfumul lui îmbietor sarutându-i papilele și smulgându-i un smasm de plăcere.
Mda, era un vin bun!
Își lăsă capul pe spate așezându-și picioarele pe măsuță.
Simțea oboseala în fiecare părticică din ea. Adunate, toate, erau cicatrici ce o macinau.

Da, obosise.
Fizic, emoțional, sufletește.
Reușea din ce în ce mai greu să se ascundă. De el, de toți…
O povară la care se adăuga senzația aceasta copleșitoare de singurătate.
Deși avea atâția oameni în preajmă.
Duse paharul la gură lăsând ca licoarea magică să se prelingă prin vene. O amăgitoare recompensă după o zi infernală.

Telefonul vibra lângă ea. Era un mesaj pe whatsapp.
Știa de la cine, dar acum chiar nu avea chef de nimeni.
Nu reușea să înțeleagă de ce nu renunță și el. De ce se încăpățâna să rămână, deși a facut tot ceea ce a depins de ea pentru al alunga.
Oricum nu putea schimba nimic. Se resemnase.
Citi mesajul fără nici o tragere de inima. Erau luni bune de când literele, pentru ea, erau doar o ceața lăptoasă, nu-i mai spuneau nimic.
Se juca cu telecomanda cautând un film relaxant.
Avea nevoie să se piardă cu totul, să nu se mai gândească la nimic, să bea paharul de vin și atât.
Pentru o clipă închise ochii, furată de oboseală.
Era doar o seară de vineri, după o săptămână grea.
Ca atâtea altele.

notă: text reeditat din 30 martie 2018
photo: pixabay

Reclame

11 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri

Rătăcit printre litere…

 

50679470_1903386679787470_8822638050401058816_n

Ne îmbrăcăm din ce în ce mai des în clisee.
Într-o lume care naște influenceri mesianici în fiecare zi, trenduri și branding cu ușurința dospitului covrigilor cu sare, dacă nu te alături valului te trezești marginalizat. Felul în care te îmbraci, în care te porți, modelul telefonului sau a teneșilor din picioare nu mai este doar o alegere, este un mod de a-ți demonstra statutul social.
Succesul se măsoară în bunuri și nu în cunoștințe.

Bărbatul modern nu mai are nimic din romanticii nebuni ai secolului trecut.
Acum masculinitatea excelează prin vulgaritate și mârlănie. Bărbatul seducător este obligatoriu tupeist, misogin, lipsit de sensibilitate. Foarte direct.
Suge-o, Ramona! nu este întâmplător biblia omului modern.
Ne place noroiul pentru că este mai ușor de atins decât norii.
Bunul simț și educația cere timp, bădărănia o înveți din mers.

Am început să scriu în joacă.
Fără prea mult talent, am ales să desenez litere ca unic mod de a-mi descătușa timiditatea.
Apoi m-am îndrăgostit.
O iubire interzisă, o femeie de o inteligență sclipitoare, iubitoare de frumos. A trebuit să învăț să transform cuvintele în flori albastre de câmp, în puf de păpădie încercând să deschid punți spre un univers în care iubirea și pasiunea vindeca răni.
Rătăcit printre litere s-a transformat.
În timp a devenit mai mult decât o simplă declarație de dragoste.
A devenit un mod de a merge contra curentului.
Un mod de a demonstra că masculinitatea nu vine la pachet cu vulgaritatea, tupeul și mârlănia.
Că poți scrie decent fără să folosești sau să faci aluzie la organele tale sexuale

Chiar dacă nu întoteauna reusesc să imprim rândurilor mele calitate, Rătăcit printre litere va rămâne o oază de imaturitate, fantezie și pasiune.
Va continua să critice clisee, oamenii superficiali, limbajul specific boschetarilor, încercând să demonstreze că bunele maniere, sensibilitatea, mângâierea prin cuvinte nu țin întotdeauna de gen.
Poate că….
Poate că măcar un puști va citi textele mele și va deveni un bărbat manierat, sensibil și cu mult bun simț. Un bărbat care va ști să-i vorbească iubitei și fără să lege la trei cuvinte, obligatoriu organul lui sexual.
Poate că…

Pentru toți cei care vă regăsiți in textele mele, dacă doriți să mă urmăriți o puteți face  aici:

wordpress: https://albertaiconty.wordpress.com/

facebook: https://www.facebook.com/AlbertAiConty/

instagram: https://www.instagram.com/ratacitprintrelitere/

 

sursa photo: internet

 

13 comentarii

Din categoria Realitate

2018

2018

Sunt ultimele răsuflări ale unui an ce se ascunde în negura trecutului îmbrațișand timid răsăritul unui nou început, de care ne desparte doar câteva ore.
Întotdeauna privim noul cu speranță și încredere, dezbrăcând grabiți trecutul, ca pe o haină ponosită, sorbind balsamul noului, a proaspătului spălat.
Acum și aici voi face un scurt omagiu hainei ponosite, care a fost 2018, o tesătura care s-a impregnat în pielea mea, rămânand acolo pentru totdeauna.

2018 a fost în primul rând despre litere.
Undeva la începutul verii, un prieten vechi, mi-a cerut ajutorul. La început de drum, încercând să îmbine frumosul cu o mică afacere, cu două sticle de apă plată în fată, am reușit împreună, din nimic, să creăm o pagină unică, de care v-am tot vorbit.
A fost un succes la care nici unul dintre noi nici măcar nu am îndrăznit să visăm. În câteva săptămâni depășisem cu mult pagini similare ce aveau ani vechime.
Secretul?
Femeile iubesc frumosul, dar adoră felul în care-l prezinți.
Doi oameni, fără experiență, învățând unul de la celălalt, fără resurse financiare deosebite, reusind în doar câteva luni sa faca din pagina lor, din modul în care se promovează, lideri pe nisa lor, cred că este una din realizările mele pe 2018.

Rătăcit printre litere, pagina unde unicornii iși destăinuie amintirile, este o altă realizare. Dacă la începutul anului aveam câțiva abonați și maxim 10 aprecieri ale unui text, am terminat anul cu aproape 1200 de abonați și cu texte ce au peste 5000 de vizualizări si 300-400 de aprecieri.
Așa cum am spus de foarte multe ori.
Chiar dacă exista în mine această pasiune pentru scris, îi datorez totul unui om care a născut în mine magia cuvintelor.
Iți mulțumesc , Maitreyi! Iți mulțumesc, ghem de om drag.

2018 a fost despre oameni dragi.
Oameni ce au intrat în viața mea sau care erau deja acolo.
Despre o văpaie care mi-a fost duhovnic, psiholog, elev, partener de pahar, dar în primul rând prieten.
Prietenii nu sunt perfecti, dar sunt acolo atunci când contează. Te ascultă sau iți vorbesc fără sa-ți numere literele și cuvintele. Fac o glumă deocheata, dar în același timp nu se sfiesc să îti critice deciziile. Chiar dacă ti le respectă.
Prietenii reușesc de multe ori să te scoată din sărite. Pentru că sunt plini de defecte, la fel ca toți ceilalți oameni. Doar că le pasă de tine. Atât.

A fost anul în care am cunoscut un om deosebit. Pe Aurelia . Cei care intră pe pagina mea stiu de durerea ce-am avut-o când implicat în altă campanie umanitară, cea cu Ana, am pierdut. Ana este înger acum.
Atunci am simțit atât de bine nepăsarea oamenilor.
Asta m-a făcut să admir și mai mult pe cei care luptă cu morile de vânt.
Despre Aurelia ar fi multe de spus. O urmăream de ceva vreme pe internet, dar în momentul în care am întalnit-o, am descoperit un om care m-a surprins plăcut. Stăteam în spatele camerei, încercam să-i fac câteva poze și simțeam tremurul mâini, emoțiile copleșitoare ce nu puteau fi mimate.
Pune mult suflet în tot ceea ce face.
Unicul regret pe care-l am este că din motive ce nu au depins de mine nu am reusit să ajung și eu la Galați. Îmi doream atât de mult să le cunosc pe Adelina și Renata.

Dacă ar fi să aleg un moment din 2018 pe care aș vrea să-l retrăiesc din nou, ar fi ceva de o simplitate copleșitoare. Un cap lăsat pe umărul meu în tăcere, câteva zeci de minute pe care le-am așteptat o viață și un dres la care nu îndrăzneam să mă uit.
Fericirea, pentru mine, nu a fost niciodată un Everest.
Câteva lucruri simple ce s-au agățat de sufletul meu, au fost superbele rasărituri ce mi-au încălzit sufletul.

2018 a fost despre un nebun, care la -25 de grade, pe cod rosu de viscol și ger a mers 10 km pe jos, prin zăpadă pentru a duce o felicitare.(unica felicitare pe care am desenat-o vreodată cu mana mea)

Sunt multe amintiri ce-mi cutreieră gândurile.
Cu bune și rele, a fost un an bun.
Dar mă opresc aici. Obișnuiesc să mă pierd în cuvinte.
Așa că voi respira adanc și voi privi spre blândul 2019 ce ne zâmbește promițător.
La mulți ani, tuturor !

10 comentarii

Din categoria Ganduri

Suntem ceea ce daruim

poza-ok-training-pentru-suflet

Ploua marunt, o ploaie rece de toamna ce-ti trecea prin haine, inecand in tine orice farama de rezistenta.
Undeva, intr-o mocirla ce-ti ajungea pana la glezne, un pusti de 12 ani statea in fund, cu capul in maini, plangand.
Ploaia cernea peste el, ceilalti copii erau deja la parintii lor, iar el singur, neputincios, isi traia drama, asa cum doar un copil stie sa o faca.
Pustiul, portar la o echipa de fotbal pentru copii, isi reprosa infrangerea echipei.

Privind detasat din tribune, ceea ce m-a frapat nu a fost doar complexitatea ce o datea pustiul unui esec. Era doar un copil. Socanta a fost reactia celor apropiati. Reprosurile ce i le aduceau revarsand asupra lui frustrarile lor personale si ingropandu-l si mai tare in durerea lui.
Mi-am amintit de intamplarea asta aseara, urmarind reactia unei parti a media, dar si a publicului, cand tot un copil, tot un portar, a prins o zi proasta.
Ploaia si durerea nu era suficenta, trebuia sa picuram noi otrava in sufletul lui.

Poate cu totii ar trebui sa intelegem ca un copil este o responsabilitate. Si nu doar a parintilor. Educarea oricarui copil este responsabilitatea noastra, a tuturor. Prin modul in care ne exprimam, prin reactiile pe care le avem, cu totii putem influenta caracterul unui copil.
Aud des ineptii de genul: nu e treaba mea daca un copil citeste ceea ce scriu eu, e treaba parintilor ca nu-l supravegheaza ce face pe net.
Doar cine nu a avut un copil poate sa-si imagineze ca un copil poate fi supravegheat 24 de ore din 24.

Suntem ceea ce daruim.
Daca ne place sa promovam vulgaritatea si superficialitatea, cum am putea sa ne asteptam ca asta sa nu influenteze noile generatii? Un copil ce nu simte empatia celor apropiati in momente grele, va fi un adult ce nu va cunoaste niciodata valoarea unei imbratisari, atunci cand va avea nevoie de ea.
Nici un copil din lumea asta nu a invatat ceva, vreodata, din reprosuri.

Vlad este un pusti ca orice pusti.
Aseara avea nevoie de noi.
De toti.
De un cuvant care sa-l faca sa ridice capul din pamant.
Peste ani, la randul lui ar fi asistat la drama unui alt pusti. Atunci si-ar fi amintit de cuvintele noastre de incurajare. Dar noi am preferat sa-l crucificam.
Pentru ca avem frustrarile noastre si asteptam ca niste hiene sa sfasiem tot ce este prabusit.
Chiar daca este doar un copil.

In dupa amiaza aceea de toamna ploioasa as vi vrut sa pot merge la acel pusti, sa-l iau de mana, sa-l ridic in sus si sa-i spun: hei, nu-i asculta, azi ai fost bun, maine vei fi si mai bun, hai sa bem un ceai cald si sa-mi povestesti cum ai gandit faza aceea din care ai luat gol. Dar nu am facut-o.  Ca multi altii, am privit si atat.
Aseara nimeni nu a avut curajul sa mearga la autocar si sa strige:
Vlad, a fost doar o zi proasta, atat.
Din pacate.

sursa photo: daruiestearipi.ro

10 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Zona de confort

couch-447484_960_720

Ma invarteam intr-o bucla nesfarsita, dansand in bezna si cautand o iesire din Hadesul in care ma scaldam. Cumva, de nicaieri a aparut ea. Toata un zambet, in contrast cu intunericul din jurul meu, luandu-ma hotarata de mana, suficent de incapatanata sa nu accepte nici un refuz si totul s-a transformat intr-o nebunie.
O iubire imposibila, fara speranta, fara viitor, dar care ne-a transformat pe amandoi.

Sti care este farmecul povestilor imposibile? Te scoate din zona de confort, pescuieste in tine partea aceea ascunsa, testandu-ti limitele. Pana unde esti dispus sa mergi pentru visele tale? Esti dispus sa crezi in imposibil sau te intorci in linistea confortabila a certitudinii?
Imi amintesc teama ce-mi strabatea fiecare celula atunci cand vedeam un mesaj de la ea.
Era o nebunie totul, dar datorita acestei nebunii am avut parte de cele mai frumoase clipe din viata mea.

Cu totii avem undeva ascuns in noi un sambure de visare care asteapta un strop de ploaie sa prinda radacina. Intotdeauna mi-a fost teama sa fac public randurile mele. Mi se par mizere, dezordonate, asa cum sunt si eu, prea romantice pentru o lume ce mananca la micul dejun naivi pe paine.

Cand a aparut Ana, trebuia cumva sa-i transmit ceea ce simt. Imbracat intr-o timiditate copilareasca, poate vecina cu prostia, unicul mod de ai arata cine sunt au fost literele.
Imi era ingrozitor de teama. Ma obseda gandul ca o sa rada de cat de prost scriu. Ii vedeam chipul, zambind amuzata privind ecranul telefonului.
Dar nu a facut-o.
Ana a fost persoana care m-a incurajat sa scriu. Imi spunea intotdeauna:
-Cand o sa mai citesc si eu ceva frumos scris de tine.

Zona de confort.
O construim cu atata grija, o protejam cu ziduri. O protejam de noi, de teama ca am incerca sa evadam. Ne este teama de visele ce trec peste aceste ziduri.
“Dincolo” este tot ce ne sperie.
Un om pe care-l iubim in secret, un proiect pe care am dori sa-l incepem, un gand tainic pe care l-am ascuns atat de adanc in noi incat doar incercarea de-al scoate la suprafata, ar rupe bucati intregi din sufletul nostru.
Si atunci alegem zona de confort.

Ultimii trei ani m-au invatat un lucru. Dincolo de poarta este intunericul si necunoscutul. Nu sti ce te asteapta acolo, poate un taram miraculos sau poarte moarte. Dar ai si o certitudine.
Daca ramai aici, in zona de confort, nu te asteapta nimic.
Viata, chiar si inconjurat de cele mai frumoase ziduri, tot inchisoare se numeste.
Ana m-a invatat un lucru.
Daca tu nu ai incredere in tine, nimeni nu o va face. Daca vrei sa dansezi cu luna, indrazneste sa privesti spre cer. Privind in pamant vei vedea intotdeauna acelasi lucru.
Pamantul.

9 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri, Realitate