Feminitate

Cel mai sofisticat mod de a fi al unei femei este simplitatea.
Cât de încântătoare poate fi o femeie imperfectă, O femeie ce s-a acceptat asa cum e și nu simte nevoie să schimbe nimic pentru a ieşi în evidenţă.
O şuviţa de păr rebelă, de ce nu, căteva fire cărunte, buze proaspete, dezbrăcate de polimeri, ochii ce te răscolesc prin magia lor, feminitate.
Sedus de pictura veche, de farmecul feminin neprelucrat, poate că sunt subiectiv.
Nu-mi pot imagina o Gioconda cu tatuaj şi nici o Afrodita vopsită ca un perete.
Există atâta perfectiune în micile defecte feminine.

Îmi amintesc chipul celei mai frumoase femei pe care am vazut-o vreodată. Ten măsliniu, păr saten, lung, pierdut pe umeri. O privire ce trăda o siguranţă de sine copleşitoare.
Nimic din glamourul divelor moderne, dar o simfonie a graţiei şi a armoniei ce o aducea aproape de perfecţiune.
În timp am rămas cu această slabiciune pentru farmecul feminităţii naturale, a culturii încrederii în sine fără nevoia obsedantă de a epata, de a ieşi în evidenţă cu orice preţ.
Este atât de fascinantă o femeie ce-și acceptă imperfecțiunile fără a-și bate capul cu ce cred ceilalți.

Într-o lume în care tehnologia și produsele cosmetice te pot transforma în orice, oricând, când trendul si turma dictează felul în care te îmbraci sau te porti, cred că cea mai sofisticată femeie pe care am văzut-o vreodată rămâne totuși o brunețică slăbuță, misterioasă, îngrozitor de imperfectă, rătăcită într-un univers de dive.
Dar ce știu eu ce e frumusețea…

Semne

Nu înțelegi disperarea până când nu te agăți de o rădăcină uscată, pe marginea prăpastiei, privind la hăul de sub tine.
Atunci, orice adiere de vânt, orice pescăruș care zboară, capăta un sens mistic, strângi până la sânge de ultimul tău ciot de sperantă și crezi.
Semnele apar atunci când accepți că unele lucruri nu trebuie să le întelegi, trebuie doar să le simți.

Un nor care apare de niciunde și te protejează atunci când nu mai aveai nici o speranță. Același nor care-și oprește lacrimile brusc, cât să privești în ochi un pescăruș ce s-a apropiat de tine pentru a-ți transmite că o sa fie bine.
O floare de foc al cărei sens îl înțelegi după doi ani, într-un moment când agățat de rădăcina aceea deasupra prăpastiei aveai atâta nevoie să ți se spună să ai încredere.

Cu toți ne temem. Chiar și cei care-și ascund demonii întunericului departe de ei însăși. Nu există certitudini, există doar speranța că răul cel mai mare nu ți se poate întâmpla ție.
Iar atunci când se întâmplă…
Atunci, unica șansă este să ai lângă tine cei mai frumoși oameni. Cei care stau pe buza prăpastiei, aplecați și îti șoptesc, privindu-te in ochi:
-Nu am să te las să te prăbușești, sunt aici, va fi bine.

Nu știu ce va fi mâine, dar știu ce a fost azi, ceea ce a fost ieri și mai știu că oricât de greu mi-a fost în viață, o mână nevăzută mi-a adus aproape cei mai frumoși oameni din lume.
Iar dacă mă voi prăbuși, voi avea în palma mea o parte din ei, din transpirația lor. Ultimul lucru pe care-l voi vedea nu va fi marginea prăpastiei ci chipul lor zâmbind.
Iar zâmbetul lor este cel mai bun semn că o să fie bine.

Am nevoie

Am atâta nevoie de zâmbetul tau, de o atingere blândă care să risipească demonii din jurul meu.
Dacă mai pot fi îmblânziți…
Mă plimb aiurea pe străzi și tot ceea ce-mi doresc acum este prezența ta. Tinându-mă de mână, într-o tăcere asurzitoare, să rătăcim prin ploaia măruntă născocind speranțe.

Am atâta nevoie de un om bun, de sufletul smerit ce privea spre divinitate cu teama că a lăsat orgoliul să acopere cu cenușă bunătatea din sufletul ei. Iubirea vindecă răni. În primul rând a celor care o dăruiesc.
Fi gând bun.

Când te prăbușești, când întreg universul se spulberă în miliarde de cioburi, iar tu nu ști și nu ai puterea să te agăți de nimic, unicul lucru care contează este să ști. Să ști că în bezna aceea, chiar dacă nu o vezi, există o mână care este întotdeauna întinsă pentru tine. Să ști că indiferent cât de tare te-ai rătăci, acolo, în neant, este cineva care se gândește la tine.

Am nevoie de un zambet si de un milion de cuvinte frumoase, spuse in tacere.
Și poate și de un strop de nebunie.
Nebunia ta.

Înger din flori de cireș

Mă pierdusem. Rătăcisem prea mult prin întuneric, obosisem să mai cred în toate rahaturile motivaționale, construisem o carapace de granit unde mă izolasem de tot și toți.
Apoi ai apărut tu.
Nici nu stiu de unde. Te așteptasem întreaga viață și atunci când aveam mai multă nevoie de cineva, când poate nici nu mai speram, te-ai apropiat, m-ai luat ușor de mână și m-ai ridicat, bland, redându-mi încrederea în mine cu dragostea ta.
-Te iubesc cum vreau eu pentru că ești al meu, și pentru că alături de tine m-am redescoperit pe mine, cea de altă dată.
Atât de simplu.

Uneori un om poate schimba un univers. Pentru că fiecare univers are propriul înger. Așa cum un medic aflat lângă un bolnav în stare terminală îi tot repetă nefericitului că o sa fie bine, că o sa fie bine, până ajunge să creadă în asta și să se vindece aproape miraculos, căldura și dragostea cu care ai reusit sa topești acea carapace, a construit în mine un lăstar de speranță în jurul căruia arborele încrederii, înmugurit, a rodit cele mai frumoase flori de cireș posibile.
 -Candva la bătrânețe vom avea ce povesti, vei vedea. Povestea noastră se va termina altfel
Îmbrăcați în zămbetul tău perfect am îndrăznit să visez.

Niciodată nu ti-am mulțumit suficent pentru vara aceea.
Nici nu aș fi stiu cum.
Îmi pierdusem increderea în oameni, în dragoste și poate mai mult decât orice, în mine. Îmi era teamă de iubirea ta, stiam ca este una imposibilă, dar în același timp ea a născut în mine dorința de a dansa în ploaie.
Cu tine.
Visam la o unică șansă, la o întalnire ce-o așteptam de 20 de ani.
Doream să-ți demonstrez că sunt mai mult decât cel care mă așteaptă

În lumea mea, esti sufletul meu pereche, in lumea lor, esti cel mai drag si ascuns prieten pe care-l poate avea o femeie.
Și-am construit o lume în care amândoi ne-am dezbrăcat de măști, de temeri și goi, zâmbeam ca doi țăcăniți unul la celalalt.
Și-am început să scriu.
Zeci, sute de povești, căutând defapt să spun o singură propoziție:
-Îți multumesc, îngerul meu bun.

 

Seară de vineri

Privea pierdută spre ecranul televizorului în timp ce găndurile hoinareau departe. Nici ea nu mai stia unde.
Dezgustă vinul rose din pahar, parfumul lui îmbietor sarutându-i papilele și smulgându-i un smasm de plăcere.
Mda, era un vin bun!
Își lăsă capul pe spate așezându-și picioarele pe măsuță.
Simțea oboseala în fiecare părticică din ea. Adunate, toate, erau cicatrici ce o macinau.

Da, obosise.
Fizic, emoțional, sufletește.
Reușea din ce în ce mai greu să se ascundă. De el, de toți…
O povară la care se adăuga senzația aceasta copleșitoare de singurătate.
Deși avea atâția oameni în preajmă.
Duse paharul la gură lăsând ca licoarea magică să se prelingă prin vene. O amăgitoare recompensă după o zi infernală.

Telefonul vibra lângă ea. Era un mesaj pe whatsapp.
Știa de la cine, dar acum chiar nu avea chef de nimeni.
Nu reușea să înțeleagă de ce nu renunță și el. De ce se încăpățâna să rămână, deși a facut tot ceea ce a depins de ea pentru al alunga.
Oricum nu putea schimba nimic. Se resemnase.
Citi mesajul fără nici o tragere de inima. Erau luni bune de când literele, pentru ea, erau doar o ceața lăptoasă, nu-i mai spuneau nimic.
Se juca cu telecomanda cautând un film relaxant.
Avea nevoie să se piardă cu totul, să nu se mai gândească la nimic, să bea paharul de vin și atât.
Pentru o clipă închise ochii, furată de oboseală.
Era doar o seară de vineri, după o săptămână grea.
Ca atâtea altele.

notă: text reeditat din 30 martie 2018
photo: pixabay