Arhive pe etichete: viata

Suntem ceea ce daruim

poza-ok-training-pentru-suflet

Ploua marunt, o ploaie rece de toamna ce-ti trecea prin haine, inecand in tine orice farama de rezistenta.
Undeva, intr-o mocirla ce-ti ajungea pana la glezne, un pusti de 12 ani statea in fund, cu capul in maini, plangand.
Ploaia cernea peste el, ceilalti copii erau deja la parintii lor, iar el singur, neputincios, isi traia drama, asa cum doar un copil stie sa o faca.
Pustiul, portar la o echipa de fotbal pentru copii, isi reprosa infrangerea echipei.

Privind detasat din tribune, ceea ce m-a frapat nu a fost doar complexitatea ce o datea pustiul unui esec. Era doar un copil. Socanta a fost reactia celor apropiati. Reprosurile ce i le aduceau revarsand asupra lui frustrarile lor personale si ingropandu-l si mai tare in durerea lui.
Mi-am amintit de intamplarea asta aseara, urmarind reactia unei parti a media, dar si a publicului, cand tot un copil, tot un portar, a prins o zi proasta.
Ploaia si durerea nu era suficenta, trebuia sa picuram noi otrava in sufletul lui.

Poate cu totii ar trebui sa intelegem ca un copil este o responsabilitate. Si nu doar a parintilor. Educarea oricarui copil este responsabilitatea noastra, a tuturor. Prin modul in care ne exprimam, prin reactiile pe care le avem, cu totii putem influenta caracterul unui copil.
Aud des ineptii de genul: nu e treaba mea daca un copil citeste ceea ce scriu eu, e treaba parintilor ca nu-l supravegheaza ce face pe net.
Doar cine nu a avut un copil poate sa-si imagineze ca un copil poate fi supravegheat 24 de ore din 24.

Suntem ceea ce daruim.
Daca ne place sa promovam vulgaritatea si superficialitatea, cum am putea sa ne asteptam ca asta sa nu influenteze noile generatii? Un copil ce nu simte empatia celor apropiati in momente grele, va fi un adult ce nu va cunoaste niciodata valoarea unei imbratisari, atunci cand va avea nevoie de ea.
Nici un copil din lumea asta nu a invatat ceva, vreodata, din reprosuri.

Vlad este un pusti ca orice pusti.
Aseara avea nevoie de noi.
De toti.
De un cuvant care sa-l faca sa ridice capul din pamant.
Peste ani, la randul lui ar fi asistat la drama unui alt pusti. Atunci si-ar fi amintit de cuvintele noastre de incurajare. Dar noi am preferat sa-l crucificam.
Pentru ca avem frustrarile noastre si asteptam ca niste hiene sa sfasiem tot ce este prabusit.
Chiar daca este doar un copil.

In dupa amiaza aceea de toamna ploioasa as vi vrut sa pot merge la acel pusti, sa-l iau de mana, sa-l ridic in sus si sa-i spun: hei, nu-i asculta, azi ai fost bun, maine vei fi si mai bun, hai sa bem un ceai cald si sa-mi povestesti cum ai gandit faza aceea din care ai luat gol. Dar nu am facut-o.  Ca multi altii, am privit si atat.
Aseara nimeni nu a avut curajul sa mearga la autocar si sa strige:
Vlad, a fost doar o zi proasta, atat.
Din pacate.

sursa photo: daruiestearipi.ro

Reclame

10 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Zona de confort

couch-447484_960_720

Ma invarteam intr-o bucla nesfarsita, dansand in bezna si cautand o iesire din Hadesul in care ma scaldam. Cumva, de nicaieri a aparut ea. Toata un zambet, in contrast cu intunericul din jurul meu, luandu-ma hotarata de mana, suficent de incapatanata sa nu accepte nici un refuz si totul s-a transformat intr-o nebunie.
O iubire imposibila, fara speranta, fara viitor, dar care ne-a transformat pe amandoi.

Sti care este farmecul povestilor imposibile? Te scoate din zona de confort, pescuieste in tine partea aceea ascunsa, testandu-ti limitele. Pana unde esti dispus sa mergi pentru visele tale? Esti dispus sa crezi in imposibil sau te intorci in linistea confortabila a certitudinii?
Imi amintesc teama ce-mi strabatea fiecare celula atunci cand vedeam un mesaj de la ea.
Era o nebunie totul, dar datorita acestei nebunii am avut parte de cele mai frumoase clipe din viata mea.

Cu totii avem undeva ascuns in noi un sambure de visare care asteapta un strop de ploaie sa prinda radacina. Intotdeauna mi-a fost teama sa fac public randurile mele. Mi se par mizere, dezordonate, asa cum sunt si eu, prea romantice pentru o lume ce mananca la micul dejun naivi pe paine.

Cand a aparut Ana, trebuia cumva sa-i transmit ceea ce simt. Imbracat intr-o timiditate copilareasca, poate vecina cu prostia, unicul mod de ai arata cine sunt au fost literele.
Imi era ingrozitor de teama. Ma obseda gandul ca o sa rada de cat de prost scriu. Ii vedeam chipul, zambind amuzata privind ecranul telefonului.
Dar nu a facut-o.
Ana a fost persoana care m-a incurajat sa scriu. Imi spunea intotdeauna:
-Cand o sa mai citesc si eu ceva frumos scris de tine.

Zona de confort.
O construim cu atata grija, o protejam cu ziduri. O protejam de noi, de teama ca am incerca sa evadam. Ne este teama de visele ce trec peste aceste ziduri.
“Dincolo” este tot ce ne sperie.
Un om pe care-l iubim in secret, un proiect pe care am dori sa-l incepem, un gand tainic pe care l-am ascuns atat de adanc in noi incat doar incercarea de-al scoate la suprafata, ar rupe bucati intregi din sufletul nostru.
Si atunci alegem zona de confort.

Ultimii trei ani m-au invatat un lucru. Dincolo de poarta este intunericul si necunoscutul. Nu sti ce te asteapta acolo, poate un taram miraculos sau poarte moarte. Dar ai si o certitudine.
Daca ramai aici, in zona de confort, nu te asteapta nimic.
Viata, chiar si inconjurat de cele mai frumoase ziduri, tot inchisoare se numeste.
Ana m-a invatat un lucru.
Daca tu nu ai incredere in tine, nimeni nu o va face. Daca vrei sa dansezi cu luna, indrazneste sa privesti spre cer. Privind in pamant vei vedea intotdeauna acelasi lucru.
Pamantul.

9 comentarii

Din categoria Ana, Ganduri, Realitate

Pasiunea

1

Anii au trecut peste voi, nebunii aceia frumosi care faceau atatea trasnai, au imbatranit, viata, rutina, problemele v-au abrutizat. Pana la urma nu este nimic neobisnuit, trecerea anilor erodeaza, imbatranim, ai vazut de atatea ori asta la ai tai, pasiunea aceea fierbinte este fascinanta, dar este copilaresc sa crezi ca ea trece de filele cartilor sau rola unui film, devenind un mod de viata.

Ea este mama copilului tau, normal ca este frumoasa, ce intrebare e asta?
Fireste ca nu-ti mai starnesti furnicaturi atunci cand o vezi goala, dar hai sa nu fim ipocriti. Ii cunosti fiecare milimetru din trup, ii sti fiecare vergetura sau forma a sanului, cum ai putea sa te prefaci ca te urca pe pereti ceva pe care-l sti cu ochii inchisi?
Preludiu, tandrete, pasiune…
Cand muncesti atatea ore pe zi, stresat si harsait de probleme, de ce nu pot fi suficente cele 5 minute in care faceti sex? Este vina ta ca ea este atat de incapatanata si nu poate avea orgasm?

Uneori o surprinzi trista. Simti in privirea ei ca ceva s-a schimbat. Incerci sa intelegi ce-i lipseste, de ce a disparut acea scanteie, dar iti este imposibil. Prietenii va admira, familia va adora, in sfarsit ati reusit sa aveti un cheag al voastru. O casa, niste joburi bunicele. Vacante.
Cu greu, trecand prin atatea, acum sunteti un cuplu invidiat de multi.
Tu ai putea intelege ce-i lipseste?
Uneori o surprinzi postand pe retele de socializare texte stranii. Ceva legat de pasiune. Dar mai bine o lasi in pace. Este o toana, asa e ea, o sa-i treaca.
Las-o in lumea ei.

Pasiunea.
Este oare un atribut de gen feminin? Poate un cuplu obisnuit, harsait de trecerea anilor, sa pastreze in ei resurse pentru a ramane vesnic indragostiti?
Am sa surprind, dar eu cred cu toata fiinta ca da.
Pentru ca totul tine de varsta emotionala si nu de cea fizica, pentru ca prioritizam gresit lucrurile importante din viata noastra.
Atunci cand ai incetat sa-ti mai surprinzi placut partenerul, cand nu mai visezi la ochii ei frumosi, atunci cand nu te mai trezesti dimineata si primul gand al tau este ea, pe voi va mai tine doar niste acte. Atat.

Oamenii nu imbatranesc. Mintea lor da.
Este la fel de firesc sa dansezi cu ea in ploaie la 18 ani, dar si la 43. Are acelasi efect o scrisoare scrisa la 20 de ani, ca si una scrisa la 45.
Buzele ei sunt la fel de calde indiferent de trecerea anilor.
O relatie se rupe nu atunci cand doi oameni se despart, ea este iremediabil distrusa cand priviti in directii diferite.
Pasiunea nu este totul intr-o relatie, dar este unicul mod de a o tine intreaga.

12 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate

Protejat: Prapastia

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza te rog să introduci parola mai jos:

Introdu parola pentru a vizualiza comentariile.

Din categoria Ganduri, Realitate

Repere

tumblr_m71ngmhvak1qb5speo1_500_07205700

O chema Irina. Micuta, cu pistruii stersi pe obraz, ce-i dateau un farmec aparte, doua codite impletite pe spate, la doua randuri de banca mea.
Ma fascina, iar ceea ce seducea mintea mea de copil erau sclipirile naturale de inteligenta. Asta ma atragea intr-un mod pe care l-am inteles mult mai tarziu.
Irinuca nu era ceea ce acum copiii numesc “de gasca”. Dimpotriva.
Extrem de retrasa, timida, introvertita, era doar un copil istet.
Nimic mai mult.

Nu-mi amintesc contextul, dar intr-o zi mi-am luat inima in dinti si am condus-o spre casa. Am mers ceva pe jos, pe stradute intortocheate, iar undeva la marginea mahalalei, in fata unor pereti scorojiti si o casuta derapanata, mi-a spus spus simplu : -am ajuns.
Mult timp am fost socat.
Mintea mea de copil asocia sclipirile ei, cu o anumita situatie materiala.
Cred ca atunci a fost pentru prima data cand am inteles ca valoarea unui om vine din ceea ce este el si nu din ceea ce are.

Ani buni, pana am terminat generala, am privit in Irina un model. Trebuia sa fiu ca ea si priveam asta ca o competitie, asa cum fac pustii din ziua de azi cu telefoanele si hainele. Daca colegul are Iphone 7, obligatoriu trebuie sa ai si tu la fel.
Atunci cand venea profesorul cu lucrarile, iar numele meu era alaturi de al ei in cele cateva puse deoparte, pentru ca aveau nota 10, un sentiment desavarsit de implinire imi strabatea tot corpul.
Irina, pentru mine, ani buni a fost un reper.

De ce impart cu voi aceasta amintire?
Pentru ca eu cred ca ceea ce ne lipseste cel mai mult ca societate sunt reperele. Nu mai privim admirativ spre oamenii ce transpira inteligenta, cautam marci de haine si obiecte pentru a stabili ierarhii.
Domnul Cartarescu (unul din idolii mei) este aproape necunoscut celor mai multi dintre tineri, pentru ca superficialitatea si prostul gust domina in toate.
Copiii il privesc admirativ pe Bendeac si Matinciuc.

Imi imaginez o tara in care la urne, cu totii, am vota pe “cel mai bun din clasa”. O noua generatie in care Irinuca, cea cu pistrui pe obraz, va fi un model, fara sa aive telefon sau cont pe instagram.
Visez la o lume in care reperele vor fi cu totul altele decat cele de acum.
Poate ca este si vina mea.
Am fost intotdeauna fascinat de femeile inteligente. Modelul Irinei.
Imi imaginez viata langa o femeie superba, avand tot ce ne trebuie, dar care nu reuseste sa ma surprinda cu sclipiri de inteligenta. Un cosmar.

9 comentarii

Din categoria Ganduri, Realitate